Oriunde m-ar duce valul, mă cheamă la el Ardealul…
Aici, la Alba Iulia-n Cetate, în inima străveche a ţării la 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a
proclamat unirea Transilvaniei cu România, şi tot aici, s-a cântat atunci „Deşteaptă-te, române!”,
devenit astăzi imnul de stat al României.
Visul de veacuri s-a împlinit. Ideea cea milenară a
devenit o realitate. Măreţul act, cu putere de lege şi plebiscit, de la Alba
Iulia, fără seamăn în analele istoriei, e democratic prin formă şi fond. Ziua
de 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a României, sărbătorită de toţi românii, de toţi cei care au în piept o inimă română.
România Mare a fost un vis, un ideal plutind în legendă,
cei ce-l întruchipaseră măcar puţin timp - Mihai Viteazul - şi locurile de care
se legase fapta lor - Alba Iulia -, deveniseră mituri naţionale. A mai trecut
timp până când o generaţie, cea care s-a afirmat pe plan cultural şi politic,
când veacul 19 se sfârşea şi când cel nou începea, a simţit, înaintea tuturor
jocurilor diplomatice, a tuturor confruntărilor militare, - într-o Europă în
care „epoca cea frumoasă” îşi desfăşura freneticele plăceri şi bucuria de a le
gusta fără o clipă de răgaz - că a bătut ceasul. Că valsul, french-cancanul,
şampania şi paietele sunt ale altora, iar lor le este dată lupta.
Şi cu o pasiune, cu o ardoare ieşită din comun, într-o
splendidă unitate, pe care cultura românească cred că n-avea s-o mai
împlinească de atunci, au intrat în marea bătălie paşnică, dusă cu armele
spiritului, pentru a sădi în inimile tuturor idealul şi realitatea României
Mari. Un ideal căruia i-au dedicat o operă, fie versuri, fie cărţi, fie studii,
fie articole, fie cântece şi – peste munţi – i-au dedicat o acţiune civică pentru
care unii aveau să plătească, nu o dată, cu închisoarea.
Pe atunci nu se vorbea şi nici nu se imagina existenţa
sondajelor pe care analiştii şi directorii institutelor de specialitate ni
le-au prezentat înainte şi după invitaţia de la Praga, care arătau procentul
mare al românilor care doresc şi aprobă integrarea în NATO. Atunci exista doar
starea de spirit care nu putea să măsoare în procente, dar care, în momentele
grele, s-a dovedit cel mai sensibil, cel mai exact barometru al opiniei
publice. Acea stare de spirit datorită căreia, din moment ce războiul s-a
declanşat, oamenii au luptat, au îndurat, au suferit şi au învins. Şi la
capătul acestor lupte şi suferinţe, a fost acea adunare populară de la Alba
Iulia, care consfinţea un vis sau mai bine zis care făcea ca visul de secole să
devină realitate.
Născută fiind la Războieni-Cetate, judeţul Alba, aici, la Alba Iulia în Cetate, la Casa de Cultură am fost invitată şi am acceptat cu plăcere să lansez cartea mea "Ferestre colorate" şi CD-ul "Cât mai e vreme".
Îmi amintesc despre primul ghiozdan, degetele pline de cerneală...Trecut-au anii, cum trecură... De câte ori ajung la Războieni-Cetate, nu departe de Alba Iulia, locul unde am văzut lumina zilei, aprind o lumânare la mormântul părinţilor mei, care-şi dorm somnul de veci în curtea bisericii, Dumnezeu să-i odihnească în Pace.
Trecutul, este o parte din noi înşine, cea mai importantă parte. Valul care ne poartă, seva care ne dă viaţă, ne vin din trecut. Ce-ar fi oare un copac fără rădăcină? Ce-ar fi fluviul fără izvor? Ce-ar fi un om fără trecutul său?
Oriunde
m-ar duce valul, mă
cheamă la el Ardealul…
Fragment din Românie, plai de dor
de Rodica Elena Lupu
Editura ANAMAROL, 2004
