luni, 20 august 2018

15 august: - Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare - la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus - Rodica Elena Lupu

 
Mănstirea Sâmbăta, cunoscută și sub denumirea Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, este un așezământ  monahal de călugări.
 
Pe locul unei biserici din 1654, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești (1688-1714), a construit în anul 1696 o mânăstire ortodoxă, și pentru a rezista catolicizării a populat-o cu călugări sihaștri, a deschis o școală, un atelier de fresce și o mică tipografie. Cu toate că sub stăpânirea austro-ungară peste 150 de mânăstiri și biserici ortodoxe au fost distruse, mănăstirea de la Sâmbăta a rămas. Doar după decapitarea domnitorului Brâncoveanu și apariția ordonanței de desființare a tuturor ordinelor călugărești, în 1785 a trimis curtea de la Viena, pe generalul Preiss, să dărâme mânăstirea brâncovenilor. Doar după decapitarea domnitorului Brâncoveanu și apariția ordonanței de desființare a tuturor ordinelor călugărești, în 1785 a trimis curtea de la Viena, pe generalul Preiss, să dărâme mânăstirea brâncovenilor.

Nou la Editura ANAMAROL - Oameni cumsecade. Cărărui intersectate, de Aurel V. Zgheran


Editor Rodica Elena Lupu. Coperta Mariana Sorescu
(...)

          Măsura puterii şi iscusinţei mele de a zugrăvi portrete în cuvinte e numai aceasta din tablourile cărţii „Oameni cumsecade. Cărărui intersectate”. Dacă de mâine m-aş trezi savant, jur că tot aşa aş scrie, deoarece am căzut de acord cu destinul meu să scriu artistic despre oameni, nu rigid biografic! Volumul prezent al cărţii continuă peregrinarea gândului şi fiinţei mele pe drumurile celor pe care în majoritate i-am cunoscut într-un moment sau altul din viaţa mea. Îi veţi întâlni acum, pe unii îi veţi recunoaşte, pe alţii îi veţi descoperi…! (...) Autorul

duminică, 12 august 2018

DISPARIŢIE, de Rodica Elena Lupu, din volumul "Eseuri lirice"




Un animal drăgălaş
poate să nu însemne nimic
pentru tine
şi să însemne un univers
pentru mine.
Simt în ochi lacrimi,
ţîşnind calde, sărate.
Dispariţie?
Un cuvânt crud;
simt o strîngere de inimă
ca şi cum
tot ce e solid,
material,
în existenţa reală,
şi-ar da deodată duhul
cu un suspin uşor
şi s-ar prăvăli
ca un fruct mâncat de viermi.
Mă gândesc la codiţa ei,
la mieunatul vibrînd de emoţie,
cînd mă întorceam acasă,
la cum sărea la mine în braţe.
Toate acestea nu pier,
nu poate fi vorba
de o dispariţie
lipsită de orice sens.
Mă opresc lângă petuniile albe,
în prezenţa lor mă simt înălţată
deasupra durerii,
către o lume
care nu cunoaşte durere.
Mă aplec deasupra florilor
şi trag în piept
aburul de parfum nostalgic,
pînă când mă simţit una cu ele,
suflet în suflet,
simţire în simţire,
pînă nu rămâne nimic
decît aburul.
Privesc din nou în jos
şi-mi plimb degetele
pe o floare albă
cu petale catifelate.
Micuţa Lady,
albă cu negru,
scheunând uşor,
înspăimîntată,
în timp ce se topeşte
pentru totdeauna în tăcere.
Micuţa mea Lady,
albă cu negru,
o să-mi lipsească atât de mult!

din volumul "Eseuri lirice"
de Rodica elena Lupu
 edi8tura aNAMAROL, 2018

sâmbătă, 11 august 2018

Legenda Mănăstirii Plăviceni, lăcaş ridicat de soţia lui Mihai Viteazul


417 ani de nemurire 9 august 1601- 9 august 2018
Numele Mănăstirii Plăviceni, situată în comuna Plopii Slăviteşti, se leagă de numele Doamnei Stanca, soţia voievodului Mihai Viteazul. Legenda spune că pe locul în care Doamna Stanca s-a ascuns, într-un alun,  din calea turcilor, a fost  ridicată o mănăstire de lemn botează ” Aluniş”.

9 august 2018 - slujbă  de pomenire a  Voievodului Mihai Viteazul. 

Legenda spune că la sfârşitul secolului al XVI-lea turcii au năvălit  de-alungul râului Olt ajungând la Plăviceni. Doamna Stanca, aflându-se în calea năvălitorilor  s-a ascuns de turci, într-un alun gros din pădurea de la Plăviceni. Doamna  a promis că dacă va scăpa cu viaţă de furia turcilor va ridica în locul alunului o mănăstire. S-a ţinut de cuvânt şi a ridicat în  mijlocul pădurii o mănăstire căreia i-a pus numele Arhanghelui Mihail şi care a fost cunoscută sub numele de Mănăstirea Alunişul. Legenda mai spune că a fost tăiat şi din lemnul lui s-a făcut sfânta masa a Altarului. Mănăstirea este singura din ţară care poartă hramul Arhanghelui Mihail.  Biserica a fost abandonată zeci de ani. Pe locul micuţei biserici se pun bazele unui mare lăcaş sfânt în 1637 de către marele vornic Dobromirescul, vărul Doamnei Stanca.  Biserica a fost terminată în 1648. Supusă furiei intemperiilor şi neglijenţei oamenilor, o parte din buserică s-a prăbuşit, tot lăcaşul ajungând treptat ruină. Lăcaşul a fost abandonat în regimul comunist.  După 1990 s-au făcut primele tentative de refacere a sfântului lăcaş.  Între anii 1990-2000 arheologii de la Muzeul Judeţean Teleorman au făcut aici săpături arheologice descoperind urme ale vieţii bisericeşti, dinaintea lăcaşului ridicat de marele vornic Dobromirescul, vărul Doamnei Stanca. Viaţa monahală s-a reluat în 2002 şi tot atunci au început demersurile pentru refacerea mănăstirii. Oseminte misterioase descoperite în curtea bisericii. Tot legenda spune că după moartea Domnitorului decapitat de turci în 1601, la Mănăstirea Plăviceni a fost adus, în mare taină  trupul fără cap, fiind înmormântat în curtea lăcaşului de cult

În curtea bisericii a fost descoperit în 2010 un mormânt misterios. Câţiva muncitori care lucrau la lăcaş au dat foc unor surcele în curte. Când au încercat să stingă flăcările bătând cu lopeţile peste foc, pământul s-a surpat. În acel loc a fost găsit  un schelet uman fără cap.Călugării şi stareţul mănăstirii cred că trupul apaţine voievodului Mihai Viteazul, îngropat aici de doamna Stanca, aşa cum spune legenda.  Se spune că din osemintele găsite aici  lipsesc capul, claviculele şi coastele. Cum istoricii susţin că asasinii lui Mihai Viteazul au luat părţi din corp drept trofee, indiciul legat de lipsa unor oase vine să susţină teoria conform căreia trupul ar aparţine Domnitorului. Criminaliştii chemaţi să cerceteze descoperirea au confirmat că este vorba despre oseminte umane vechi de sute de ani, dar în lipsa altor probe sau analize de specialitate autenticitatea osemintelor nu poate fi demonstrată   Statuia Voievodului în curtea mănăstirii. În 2013 la Mănăstirea Plăviceni, aflată în proces de refacere s-a făcut o slujbă  de pomenire a  Voievodului Mihai Viteazul. Tot atunci, aici, a fost ridicată o statuie reprezentând capul lui Mihai Viteazul şi s-a lansat cartea ”Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate”, scrisă de Teoctist Moldovanu, stareţul mănăstirii.

vineri, 10 august 2018

Pe malul Dunării la Corabia, în urmă cu câteva zile


Prima atestare documentară a localităţii datează din 1596, dar pe arealul său au fost descoperite urme de locuire încă din neolitic. La Celei a existat o puternică aşezarea daco-romană cu numele Sucidava şi un pod peste Dunăre construit în perioada împăratului Constantin cel Mare. Sucidava a fost distrusă de avari în jurul anului 600.
Dezvoltarea aşezării s-a făcut în special după 829, pe seama activităţilor portuare, cu precădere dedicate exportului de cereale. În1864 începe construcţia portului nou, numit „Voievod Mircea”.

Localitatea Corabia a fost înfiinţată prin decret domnesc la  11 decembrie 1871. La numi câţiva ani distanţă, avea să joace un rol important în Războiul de Independenţă, aici fiind construit podul de pontoane peste care au trecut armatele române în august 1877 şi cartierul general al armatei.

luni, 6 august 2018

„Doina” se va întoarce acasă, de Rodica Elena Lupu



http://confluente.org/rodica_elena_lupu_1533617000.html


(…)
Am descoperit că scrisul îmi face bine. Clipa, da! Prima mea poezie, prima poezie scrisă de mine este „Clipa”: Omul n-o ştie, / n-o vede, / n-o ia în seamă, / uneori o cheamă / sau o blestreamă, / atunci când devine fior / o scrie, / o cântă, / o poartă / ca pe propria-i soartă. Atenţie dar, / clipa nu este har, / ci e drum / sau hotar!
Să vorbesc cu mine, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne? „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă. Te las să răspunzi singur cititorule pentru că eu ştiu: îmi place să vorbesc cu mine însămi...şi am început să scriu.
(...)
S-a tot căutat, pe la începuturi, prin 1990, o definiţie a democraţiei româneşti – că nu putem, tocmai noi, să adoptăm, pur şi simplu, democraţia altora, a tuturor celor care au scăpat de dictatură. Şi atunci, primii guvernanţi post-comunişti ai României au strigat „evrika!” pe limba lor, spunând „democraţie originală”. Dar o democraţie ornamentală n-ar fi oare, mai  aproape de adevăr? Nu că n-ar exista libertatea cuvântului şi altele, specifice tuturor democraţiilor decât pe hârtie, nu. Ci pentru că prea se fac din toate simple ornamente ce pot fi lepădate cât ai zice peşte. Încercăm să clădim un zgârie-nor susţinut de un graţios cârcel de viţă de vie. Pentru că, la capitolul rezistenţă, atâta ne duce mintea şi voinţa politică. Unde o să ajungem, Doamne, mă întreb încă?!
(...)
După aşa zisa revoluţie, când a început să se vorbească despre proprietate ca despre un drept şi ţăranul a primit ceva din pământul luat cu japca, - chiar din dispoziţia unora care astăzi guvernează, au fost tentaţi să zică: “Iliescu ne-a dat pământ”, de aceea l-am votat. Apoi, când “cornul cu laptele” a ajuns la elevi, au zis: “Pe Năstase îl votăm că ne dă de mâncare copiilor”. Apoi au ales din nou şi…
Dar totul, nu a fost şi nu este decât o umilinţă, o propagandă meschină, o imagine nefavorabilă în lume, o pauperizare care nu poate fi salvată de un plan lansat peste noapte.
Şi alegătorul de la oraş, sau dintr-un sat de munte, cu studii universitare sau cu patru clase, angajat în domeniul public, sau patron peste gospodaria lui, îşi pune întrebarea: “În ce direcţie se îndreaptă ţara?”
La proră ceaţă densă, domnule Preşedinte!
(...)
“Voi sunteţi urmaşii... Nişte răi şi nişte fameni / E ruşine omenirii / Să vă spună vouă oameni.”
Domnule Mihai Eminescu, istoria se repetă! Ce-i de făcut?
(…)
Scriu şi voi scrie, din suflet pentru suflet!
De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade...sau în trecutul altora? De ce am scris până acum romanele care au la bază fapte reale? Fac asta pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât pe fiica şi pe nepoţii mei, după ce nu voi mai fi!
Ceea ce scriu este exact viaţa! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.
Rândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi vin în minte toate acestea... De ce le scriu? În primul rând pentru că vreau să-ţi explic ţie, cititorul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi. Cu trecerea anilor mi-am dat seama că tu ai fost şi rămâi singurul cu care am comunicat şi comunic, prin aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile. Asta este extraordinar pentru că ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare, „specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea...”. Şi să fiu sinceră adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit şi cred că pentru tine, cititorul meu, poate prezenta interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de... marea şi ultima lui aventură aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”. Vrei să fiu sinceră? Eu îl cred. Pentru că pentru a nu ne face din viaţă un calvar, speranţa în renaştere este suficientă.
Mai mult a spera înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul lucru care se pierde.
Ştiu că vom muri. Este singurul lucru pe care îl ştim toţi de când ne naştem pe acest pământ, fiind şi singura noastră certitudine. Toată viaţa însă aşa ne-a fost dat ca să nu ne gândim deloc la moarte, chiar dacă viaţa este o luptă de unul singur cu necunoscutul pentru a amâna Moartea. Până la urmă toţi părăsim arena pentru că toţi pierdem această luptă.
Suntem învinşi toţi pe acest pământ, dar nu toţi dezonoraţi. Nu sunt dezonoraţi dintre noi cei care au încercat să-şi facă datoria. Aceste rânduri dovedesc oare că şi eu am încercat să-mi fac datoria? Orgoliu de ultima oră? Probabil! A greşi e omeneşte, a da vina pe alţii e politică.
Pentru cei mai mulţi dintre noi însă viaţa este imprevizibilă, are legi ciudate şi continuă să rămână un mister.
Scriem şi vom scrie. Fiecare zi este un cadou dacă putem să deschidem ochii, să ne concentrăm pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vieţii noastre. Aceasta este ca un cont în bancă, iei de acolo exact ce ai adunat. Sfatul meu este să faci la fel cititorule, tu care eşti timpul înşirat pe generaţii! Să aduni multă fericire şi tot ce e frumos în contul tău de amintiri şi să le mulţumeşti la fel cum le mulţumesc eu celor care şi-au adus aportul la contul meu de amintiri, unde şi astăzi strâng şi mai strâng.
Şi pentru că e loc sub soare pentru toţi nu ştiu:
De ce oare? / Se iubeşte se trăieşte şi se moare / Într-o lume plină de minciuni. / Mă întreb întruna de ce oare? / Când pământul cu noi este bun... (...) 
Cu toţii putem să petrecem această clipă ce desparte naşterea de moarte cât mai plăcut, dar...
Doamne, cât este de adevărat că trecerea anilor ne aduce cu ea înţelepciunea de a iubi şi de a cultiva îngăduinţa... Cât este de adevărat că nu conterază anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi!
(…)
Da, lume multă, oameni puţini!
„Doina”va revenit la ea acasă.
E drept, curtea e răvăşită, ogoarele le-au cam invadat ciulinii,  dar înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda, prin livezi albinele vor porni colinda...
Sub teiul sfânt continuă Luceafărul să vegheze, cu privirea lui profetică asupra vremelnicilor, invocând eroii neamului: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija Sfinţilor / În sama părinţilor, / Clopotele, să le tragă / Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, / Doar s-a ’ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”
„Doina” se va întoarce acasă.
Cred în vremurile ce vor veni...

Fragmente din volumul Lume multă, oameni puţini
de Rodica  Elena Lupu 
editura ANAMAROL, 2013

sâmbătă, 4 august 2018

Rodica Elena si Ana-Maria - Gradina Botanica din Cluj-Napoca


Gradina Botanica Cluj este o institutie stiintifica, didactica si educativa, subordonată Universitatii Babes-Bolyai. Bazele acestei prestigioase instituţii au fost puse de către profesorul Alexandru Borza în 1920. Pe o suprafaţă de 14 ha, sunt cultivate circa 10.000 de categorii specifice.
Grădina Botanica este impartita in mai multe compartimente: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic si medicinal.

miercuri, 25 iulie 2018

INCERTITUDINE, de Rodica Elena Lupu


INCERTITUDINE

-Bine, bine.
Frige-ţi inima din nou.
Numai să te străduieşti
să urci o scară rulantă
care coboară.
Sau, folosind o metaforă
din tenis,
văd un scor alb.
Între jocuri,
încearcă să te gândeşti
la ce vei face,
să zicem,
peste câţiva ani.
-Ştii ceva,
niciodată
nu mi-am făcut vreo iluzie
că va dura mai mult
toată povestea.
Cine e în stare
să spună ce se va întâmpla
în următoarele zile,
ce să mai vorbim
de ani?


Din volumul Eseuri lirice
de Rodica Elena Lupu
Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018



marți, 24 iulie 2018

Pe tărâmul zeilor, la Acropole...


Tărâmul zeilor, Acropole - fortăreaţa democraţiei de acum 2500 de ani. Aici s-a clădit democraţia pe care mulţi dintre noi o inţelegem ca fiind libertatea de a te exprima liber şi injurios la adresa cuiva pentru că, e democraţie.
Acropole este deseori înțeles ca fiind numele cetății și templelor din vârful dealului, când, de fapt, înseamnă fortăreață.