marți, 25 iulie 2017

Rodica Elena LUPU - NOUL ORFEU - Antologie de poezie română


Disponibil:
https://noulorfeu.wordpress.com/pagini-alese-de-poezie/rodica-elena-lupu/

VOI TRĂI…

O voi lua de la capăt
Aşa îmi spuneam. Ştii.
De mâine…viitorul
Voi face sport, voi trăi, voi iubi. Voi?
Acum e doar o perioadă de tranziţie
Ştii. Repetiţia. Preludiul.

Totuşi unii oameni mor firavi. Nu noi!
Libertatea supremă e o temniţă
Trecutul o oglindă care stă cu spatele
O locomotivă. Oamenii fug
să o ia de la capăt.

Uneori ameţesc,
am o stare confuză de slăbiciune
Am să fac sport
Voi fi puternic
Zilele trecute mi-a căzut un dinte
Mă simt bătrân. Urât
O alveolă goală
Ecouri. Un inorog.
Fildeşul dragostei.

Desigur, şansa mediocrităţii
Voi iubi, voi citi, sigur că da
Voi fi cult şi slab copleşit
de bubele singurătăţii.
Dar ce voiam să spun?
A da!
Voi trăi….totuşi.

CLIPA

Omul n-o ştie
n-o vede,
n-o ia în seamă.
Uneori o cheamă,
sau o blesteamă.
Atunci când devine fior
o scrie,
o cântă,
o poartă
Ca pe propria-i soartă.

Atenţie dar:
Clipa nu e un har,
ci e drum
sau hotar!

VISUL MEU

Visez să fiu semănător de stele,
Sub plugul de argint al Ursei Mari,
În brazda cerului să înalţ castele,
Un Paradis de trandafiri solari.

Să-mi fie sfera nopţii simfonie
De rodnice mişcări şi armonii,
Cu galaxi-nflorind ca o câmpie,
Un labirint gingaş de melodii.

Şi toate împerună să îngâne,
Un trup imens de om Dumnezeiesc,
Ce-a semănat la început de lume,
Un Paradis de  stele ce plutesc.

Visez să fiu semănător de stele,
Sentinţa verbului să întrupeze iar
Din cosmosul de suflete rebele
Un Paradis de haruri pentru har.

Suedia, Lund, 1995

CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL

Aerul e doar o aburire,
doar un spaţiu din care au migrat clipe,
din care s-au scurs lacrimile,
acolo sus-sus la fereastra singurătăţii,
Un Auschwitz de rame căzând sau urcând,
un gând imens construit din sticle
concave,
convexe,
cum stai ca un porumbel de granit
ciocănind geamul orb reflectând
interior,
exterior,
cum stai ca o frunză speriată
de picăturile de mercur ale furtunii de vară,
senzaţii,
sentimente.

Austria, Viena, aprilie 2008

VIAŢA

Femeie ondulată asemenea apelor
Te văd şi mi-e sete de tine
Ca o cascadă curgându-mi între palme,
Ca un izvor.

Femeie ondulată asemenea curenţilor electrici
Formele tale se cabrează ciudat
Electrizate de verde, de roşu, albastru, de mov,
Ca un fulger
Cu o descărcare dragostea ne înlănţuie.

Femeie ondulată ca sunetul
Toată muzica luminilor cântă prin tine
Până şi harfe-n adâncul tău
Chitara trupului ce vibrând
Mă vrăjeşte.

Femeia ondulată ca lumina
Eşti o oglindă, eşti un cristal
În care chipul Domnului s-a reflectat odată, demult,
Pe vremea când mărul nu creştea pe aici
Şi trupul tău de miere şi păcat
Nu, nu era ca un şarpe ondulat.

PUŢIN MAI MULT

Cad fluturi negri din văzduh,
Iarna mă-mbracă-n zaţ de stele,
Cascade de lumini erup
Şi cad şi eu la fel ca ele.

Şi simt în mine c-am să mor
Acoperit de reci banchize
Iar peste soare un covor
De gheaţă verde se va-nchide.

În trup presimt o iarbă nouă
Ce-şi cere dreptul la lumină
Şi ştiu că îi voi fi şi rouă
Şi îi voi fi şi rădăcină.

Iar ochii mei ca două fante
Ce-nchid o lume ce-a trecut
Se vor preface-n diamante
Şi voi trăi… puţin mai mult.

TE CAUT

Constelaţii de oxigen într-o vază cu apă
Caut o femeie în care să încapă
Universul întreg, dorinţa mea toată,
Formele şi toate senzaţiile,
O femeie nouă mereu,
Curcubeu şi cascadă
Care să răsară, să explodeze, să ardă,
Să facă din mine ce vrea
Atom, om sau stea,
Tot timpul să ia şi să dea
Sângele din inima mea,
Să ne topim într-o singură fiinţă,
Într-un orgasm de conştiinţă,
Într-o furtună de zbor şi splendoare
Din care naşte şi moare
Viaţa cea verde şi luminoasă,
Femeie frumoasă urcându-mă-n cer,
Între constelaţii şi îngeri de miere
Până sus, sus la Dumnezeu,
Unde nu mai eşti tu sau eu,
Doar adevărul, lumina şi viaţa!

CÂNTEC TÂRZIU

Ciuline galben soarele se duce
Iar câmpul parcă urcă tot mai sus,
Tăcut şi singur stau la o răscruce
Şi proiectez imagini în apus.
Cu-n fir uscat de iarbă fac desene
Pe gânduri dus, în praful de pe drum
Şi nu ştiu când s-a scurs atâta vreme
Şi-atâtea nopţi s-au prefăcut în scrum.

Parc-am iubit, parcă râdeam odată
Urcând pe tije lungi de păpădii,
Biet fluture cu aripa pătată
În dragostea de fiecare zi.

Parcă dansam greceşte cu copacii
Cu crengi pe după gât înnebunit,
Piciorul gol rănindu-mi-l în macii
Pe care veri de-a rândul i-am strivit.

Parcă dormeam străluminat de stele
Îngemănat cu spicul crud de grâu
Visându-mi trupul fraged printre ele,
În marginea ierboasă a unui râu.

Ciuline galben, soarele revine
Pe câmpul care iar a coborât,
Tăcut şi singur mă gândesc la mine
Şi proiectez imagini în trecut.

ANOTIMPUL PLOILOR

Nimic nu va rămâne verde
Rugina croşetând uşor
Ne-a amintit că ne vom pierde
În anotimpul ploilor.

Şi ezitând printre grilaje
Privind cum cad pumnale lungi,
Sub kilometri de bandaje
Vom plânge-n hohote prelungi.

Şi va părea absurd şi tandru
Când vom primi din cer bătaie
Sub soarele bătrân scafandru
Al animalelor de ploaie.

Ne vom privi printre lentile,
Ca-ntr-un acvariu-n contemplare,
Tot aştepând să treacă zile,
Sub solzi de vis şi disperare.

Vom înota în neputinţă,
Cu ochi nevinovaţi şi goi
Şi ca o strânsă consecinţă
Vom spune că aşa vrem noi.

Flori carnivore ne vor trage
Călcâiul în capcane-nguste
Iar noi învinşi ne vom retrage
În locuinţele lacustre.

Alba Iulia, 1980

FEMEIA DE STICLĂ

Acum ştiu femeie de sticlă
te-am învins.
Mă atrăgea vinul coapselor tale,
focul de sânge al cărnii,
laptele frumuseţii
ascunse sub piele,
vibraţia blând rotundă
a aerului din formele tale,
mierea din păr.

Acum ştiu femeie de sticlă
e de ajuns
să pui toate acestea la loc,
E suficientă jertfa
acestor daruri către Dumnezeu
care te-a creat din foc,
vin şi lapte,
aer şi miere,

Şi-atunci rămîi goală,
goală de tot
în smalţul sticlos al formelor tale
femeie de sticlă
în care dansează acum
Jumătatea geamănă
a sufletului meu.

Abia azi
Mă îndrăgostesc cu adevărat!
Abia acum ştiu femeie de sticlă
cine eşti,
cine sunt,
cine am fost
la început de Lume
în sfera Paradisului
în Nume.

CÂND VREMEA

Se lasă toamna tristă
de parcă-i cea din urmă…
Şi-n galbenă lumină,
ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte…
O, toamnă, tu mă mângâi!
Singurătăţi deşarte
în al meu suflet port.

Când vremea dă în toamnă,
îmi picură plângând
Senina-nchipuire
a unei dulci văpăi…
La razele de seară
se desluşeşte-n gând:
Ruina unui farmec –
iubirea mea dintâi.

Când s-a născut în mine,
când a murit nu ştiu,
Când s-a urzit în taină…
Era pesemne toamnă,
Că tainica lumină
ce tremură-n pustiu,
În ochi mi-aduce lacrimi
şi spre trecut mă-ndeamnă.

IARBA

Ascultaţi iarba cum cântă
Pe spinarea muntelui,
Cel ce ştie si-o ascultă
Află taina vântului,

Urmăriţi-i unduirea
De ocean răcoritor
Şi spălaţi-vă privirea
În culoarea florilor,

Mirosiţi aroma suavă
A pădurii vegetale,
Mirosiţi tăcerea gravă
De sub şalul negru, moale

Şi gustaţi cu duioşie
Fire proaspete de iarbă,
Savuraţi-le dulceaţa,
Gustul pur, pe limba oarbă,

Pipăiţi covorul simplu
Lăsat de la Dumnezeu
Şi-ntoarceţi-vă la iarbă
Atunci când vă este greu.

Ascultaţi iarba cum cântă
Înnăuntru, în afară,
Cel ce ştie s-o asculte
Niciodată n-o să moară.

Războieni-Cetate, iunie 2001

LANŢUL SLĂBICIUNILOR LEGII

Cei care conduc o ţară
nu respectă Legea.
Cei care fac Legea,
nu respectă Legea.
Cei care păzesc respectarea legii
nu respectă Legea.
Cei care au funcţii politice
nu respectă Legea.
Cei care sunt bogaţi
nu respectă Legea.
Cei care plătesc pe cei corupţi
nu respectă Legea.
Cei care sunt rude
cu cei care nu respectă Legea
apelează le ei şi
nu respectă Legea.
Ceilalţi respectă Legea şi
nu-i  respectă pe cei de mai sus.

Bucureşti, 2000

COMOARA TRISTĂ

Generalii s-au urcat în tren,
Războiul e pierdut, o ştiu cu toţii
Şi-ncarcă sute de vagoane mari
Cu tot ce-au jefuit în timp ca hoţii.

Cu garda personală, cu muniţii,
Cu câteva surori pentru răniţi,
Cu-arhiva bătăliilor pierdute
Şi-o mână de spioni descoperiţi

Începe goana către vizuină,
Locomotiva geme de efort
Iar la opriri se abureşte toată
Se-nchide ca şi pielea unui mort.

Prin staţii generalii mai adună
Câte-o comoară sau câte-un muzeu
Cu care umplu multele vagoane
Ale acestui tren mereu mai greu,

Dar fuga lor devine mai înceată
Şi generalii au priviri uriaşe
Dau ordin ca să se dezlege grabnic
Vagoanele răniţilor în faşe.

Şi fuga se continuă bizară
Adăugând vagoane cu averi
Şi semănând tot ce-i în plus în urmă:
Spioni, soldaţi, muniţii, armurieri.

Aflaţi în situaţia ciudată
Când nemaifiind nimica de lăsat,
Înconjuraţi de aur, diamante,
Chiar generali-n gol s-au aruncat

Unul pe altul, până când în urmă,
În ordine crescândă morţi pe drum,
Cu faţa răvăşită de izbândă
A mai rămas un general nebun,

Dar şi el va muri căci nu e cine
Să-l apere de-acest pierdut război,
De inmamicul care iată, vine,

Să-şi ia comoara tristă înapoi.
.............................................
NOUL ORFEU - Antologie de poezie română

Rodica Elena Lupu – poezie sensibilă, preamărind Viaţa, Clipa, Anotimpul ploilor; Iarba ş.a. 
Cezarina Adamescu
24 iulie 2008

14 comentarii: