Ion BRAD despre LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI - CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL de Rodica Elena LUPU, Editura ANAMAROL, Bucureşti

Ion BRAD despre LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI - CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL de Rodica Elena LUPU, Editura ANAMAROL, Bucureşti

Rodica Elena LUPU

LUME MULTĂ, OAMENIN PUŢINI

                                  CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL

Tehnoredactare / coperte Rodica Elena LUPU

Ed. ANAMAROL, Bucureşti

Prozatoare, poetă, editoare curajoasă, o ardeleancă bogată în experienţele vieţii, Rodica Elena Lupu îşi păstrează măsura talentului şi a exigenţei estetice în această carte cu titlu atât de înţelept şi atractiv. Înţelept, pentru că ne trimite spre un nou spectacol, nu totdeauna optimist, al vieţii noastre individuale sau colective. Pe stradă, în pieţele publie, sau numai în gând, se vântură cotidian, într-adevăr „lume multă”, indivizi de toate orientările sociale şi morale, dar aşezaţi pe un cântar al spiritului, prea puţini se dovedesc oameni adevăraţi. Expresii ale umanismului autentic de ieri şi de azi.

Cu acest sentiment am deshis paginile noului volum, dintre cele multe ale autoarei, şi m-am bucurat că se deschide cu o efigie bine conturată de colegul şi prietenul nostru Radu Cârneci, generos, ca totdeauna de-a lungul vieţii, în stimularea şi orientarea artistică a oamenilor talentaţi. Avea şi de data asta motive s-o facă, fără şovăire:

„Poetă şi prozatoare de succes, doamna Rodica Elena Lupu se prezintă cititorilor ca o creatoare de inspiraţie contemporană, tratând – cu har şi îndrăzneală – o serie de teme interesante, dând o atenţie aparte iubirii şi aspectelor psihologice ale acesteia.

Dacă poezia sa se caracterizează prin simplitate şi sinceritate, cu o zicere caldă, de preţuire pentru om şi natură - vezi cărţile „Voi trăi... Clipa”, „Autoportret”, „Între anotimpuri”, „Cât mai e vreme” şi alte câteva, romanele sale abordează relaţii mai deosebite dintre cupluri şi grupuri umane, tratându-le cu bună pricepere, reuşindu-i profunde analize psiho-sociale, cu care îşi captează cititorii. Aici s-ar aşeza romanul „Glasul inimii” - un fel de saga românească - aflat la a doua ediţie; tot în acest spaţiu se pot situa titlurile: „Mâna destinului”, „Eterna poveste”, dar şi recentul roman „Mister”, scris alert, cu o subliniată tentă poliţistă, ce se poartă atât de mult azi în proza contemporană, demn de un bun scenariu de film.

Scriitoarea Rodica Elena Lupu este şi un excelent editor, conduce casa de editură „ANAMAROL” cu o susţinută producţie de carte; la bogata-i activitate se mai adaugă şi o carte pentru copii, precum şi susţinuta-i muncă de om de radio; avem aşadar un profil exemplar al omului-cultural, atât de necesar timpului de faţă.”

Impresionează, chiar de la început, forţa de concentrare şi sensibilitatea cu care autoarea îşi retrăieşte copilăria, cu inocenţa şi minunile acestei vârste binecuvântate. O copilărie trăită în lumea satului, în preajma ocrotirii bunicilor, la lumina învăţăturii de la şcoală şi biserică. Totul sobru, direct, ca să putem citi şi crede, în final: “Copilăria este o imensă nevoie de mirare. Inocenţa copiilor te face să visezi, ignoranţa lor te face să surâzi.”

În lumea satului de ieri, autoarea ne ia de mână să asistăm la o multitudine de întâmplări semnificative pentru acei ani şi acea vârstă, a purităţii şi curajului, cum se întâmplă în schiţa Crăciunul copiilor. Pe când official, la şcoală, Moş Gerilă ocupase abuziv locul lui Moş Crăciun, o fetiţă isteaţă, sfătuită de mamă, alege să recite, pe neaşteptate, mirându-şi învăţătoarea şi asistenţa de la serbarea şcoalară cu poezia Crăiunul opiilor de Otavian Goga, autor, încă, parţial, interzis şi el.

Evocarea se încheie cum se poate mai frumos şi mai conludent:

“Copilul care a rămas neclintit în decizia lui de a povesti celorlalţi despre Moş Crăciun, atunci când nimeni nu îndrăznea nici să-i pronunţe numele, a dat celor mari, fără să ştie, o lecţie de rezistenţă şi demnitate. A arătat că bunul-simţ şi puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de duşmani vremelnici. A spus răspicat, curajos şi fără teamă ce gândea şi simţea mângîiat pe creştet de aripa sfântă a îngerului din poezia lui Goga. Iar îngerul, dacă e să dăm crezare poetului, sigur i-a povestit Moşului „ce copil şi ce purtare” a întâlnit el în clasa I, în Ajunul Crăciunului, din anul…. „Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt, cum veniră se făcură...”. Parcă aşa spunea măria sa Eminescu.”

Crescând, adolesenţii dau de alte experienţe şi întâmplări,  cum sunt cele din capitolul Prima şi ultima ţigare, sau în Scrisoare, sau şi mai emoţionant în Nevoie de prieteni, în care dragostea pentru animale dobândeşte pagini remarcabile.

De profesie jurist, Rodica Elena Lupu îşi punctează experienţele – nu toate fericite – înfăţişându-ne episoade din viaţa justiţiei actuale, în Documentele lipsesc şi mai ales în Hazardul îţi joacă feste, unde citim acest corosiv tablou final:

“Mie mi-ar plăcea să-i văd pe aceşti oameni ai legii în continuare cu peruci. Credeţi-mă, le dă o eleganţă şi o distincţie de-ţi vine să-i respecţi şi chiar să crezi în profesionalismul lor! Dar aşa, când le vezi pe fetele alea cu buze groase şi roşii, cu părul blond făcut inele, cu tocuri de “cinşpe centi” pe care se clatină, cu halatul pe braţ, ca să li se vadă decolteul şi unghii cu picăţele, ştii că nu au nimic în cap. În loc să se preocupe de studiat dosare, picteză frunzuliţe pe unghii de doi centimetri lungime. Prea mulţi avocaţi în ţara asta, prea mulţi! Şi mulţi proşti care se dau pe mâna lor, dar cine să-i scotocească în portofel?

Homo, homini lupus!”

Călătoare pasionată prin lume, ajunge şi în Grecia, de unde trimite în pagină aceste impresii actuale, revelatoare şi pentru mine, care cunoscusem parcă o altă Eladă.

“Grecii sunt autodistrugători, ca şi românii. Şi totuşi, Acropole e acolo măreţ de mii de ani.

Priveam în zare şi mă gândeam la greci şi la Grecia lor. Cum e posibil ca o ţară cu atâta istorie şi filosofie să fie atât de bezmetică azi? Să ai atâtea mări albastre, atâtea bucurii de mii de ani şi să te plângi de sărăcie? Păi ce faci cu turismul? Numai din turism faci milioane de euro anual. Dar mai fă şi altceva nu numai asta! Mai fă de exemplu şi curăţenie!”

Aşadar, cutreierând toate vârstele şi stările lor sufleteşti, determinate şi de condiţiile social-politice acutuale, autoarea se confruntă şi cu soarta bătrânilor, exlamând, cu poetul latin Vergiliu Fortunate senex (Fericit bătrân), dar tot în latină şi cu Vae Sali (Vai de el singur).

Cu simţul umorului, ajunge şi la constatarea Cât trăieşti bârfeşti, o mică antologie în materie.

Despre romanele sale, altădată! Dar despre ele, s-a pronunţat încă din 2007, regretatul Otavian Paler, precum şi despre poeziile prolifricei autoare din volumul Cu în-ce-ti-ni-to-rul:

“Să fac mai întâi o precizare. Dacă nu aş fi citit romanul „Glasul inimii”, unul dintre romanele scrise de Rodica Elena Lupu, roman care m-a fermecat, aş fi declinat fără să ezit invitaţia de a scrie despre poemele sale. Şi nu numai pentru că nu sunt critic literar, dar nu am ieşit din secolul 20 în materie de poezie şi nu pot să exprim decât opinii de diletant. Spun asta pentru că în acest capitol am rămas la René Char, la Henri Michaux şi la Rainer Maria Rilke.

Nu mă supăr, puteţi spune că sunt un demodat. Şi recunosc, citesc foarte rar şi întâmplător poezie. Fac şi eu ce pot, trăiesc în felul meu criza de azi a valorilor. Civilizaţia a reuşit să facă din progres tehnic o cauză fatală a regresului interior, aşa că, azi e mai mul decât o „secetă”.

O apreciez însă prea mult pe Rodica Elena Lupu ca intelectual căruia îi pasă şi iată-mă aşternând pe hârtie câteva gânduri. Am citit aceste poeme şi uşor surprins, şi cu interes, iar nu o dată, ca atunci când am ajuns la „Clipa”, la „Voi trăi”, la „Tainic joc”, la „Comoara tristă”, la „Drum închis”, la „Tainele mării nu se ştiu de pe mal!”, la „Scara cu flori”, la „Toamna”, la „Iubită mamă”, cu o emoţie tulbure.

Chiar dacă nu se mai scrie poezie ca în secolul din care am ieşit, Rodica Elena Lupu scrie cu sufletul, scrie ceea ce simte. Adică scrie româneşte, scrie aşa cum vorbeşte. Spun asta pentru că este ceea ce am simţit citind aceste poeme.”

La poeziile preferate de Octavian Paler, eu aş mai adăuga “Neânţelegre” din volumul Între anotimpuri, “Zăpadă” şi “Rezervaţie” din volumul Autoportret, ca şi frumosul “Cântec târziu” din volumul  Haos.

Cu aceste titluri şi cu altele de acelaşi elevat nivel artistic s-ar putea alcătui o întreagă antologie, exigent şi convingătoare.

Ion BRAD