Mulțumesc de întrebare
În sfârşit, mi-au dat drumul din spital. A trebuit să locuiesc la cineva în chirie căci casa mea, după tragicul incendiu, nu mai era decât o ruină. Am greutăţi cu deplasarea; pentru nimic în lume nu mă pot obişnui cu cârjele. Important e că nu mi-am pierdut complet vederea; văd ca prin ceaţă. Medicii mi-au spus că trebuie să am răbdare; s-ar putea cu timpul, să văd iar normal. Poate se va întoarce şi Roxana. Nu pot să fiu supărat pe ea că a plecat: nu prea arăt a Făt-Frumos cu capul bandajat şi cu cârje.
Stăteam la barul gazdei mele de la parterul casei la o cafea şi mă căzneam să citesc din ziare măcar titlurile scrise cu litere mari ale articolelor, când lângă mine s-a aşezat Gicu. M-a lovit amical pe spate şi junghiul mi-a amintit de coastele fracturate.
-Ce faci bătrâne?
-Să trăieşti, cum îţi merge? l-am întrebat când l-am recunoscut după voce.
-Să nu mă mai întrebi! Trăiesc clipe de groază. Mi s-a stricat aparatul electric de ras, de pe parbrizul maşinii mi-a furat cineva ştergătoarele, dar asta n-ar fi fost nimic, închipuie-ţi, nu-mi pot scoate inelul de pe deget şi culmea nenorocirii mi s-a ars siguranţa la priză. Nu mai pot! Sunt disperat, nu găsesc baterii pentru radioul meu portabil, aşa că vezi câte pătimesc…Este un an catastrofal…Dar tu, cum te lauzi?…Cum îţi mai merge?
Am pipăit zaharniţa de pe masă şi am fost foarte mândru că am reuşit să-mi pun o bucăţică de zahăr în cafea.
-Mulţumesc de întrebare. Acceptabil…
Stăteam la barul gazdei mele de la parterul casei la o cafea şi mă căzneam să citesc din ziare măcar titlurile scrise cu litere mari ale articolelor, când lângă mine s-a aşezat Gicu. M-a lovit amical pe spate şi junghiul mi-a amintit de coastele fracturate.
-Ce faci bătrâne?
-Să trăieşti, cum îţi merge? l-am întrebat când l-am recunoscut după voce.
-Să nu mă mai întrebi! Trăiesc clipe de groază. Mi s-a stricat aparatul electric de ras, de pe parbrizul maşinii mi-a furat cineva ştergătoarele, dar asta n-ar fi fost nimic, închipuie-ţi, nu-mi pot scoate inelul de pe deget şi culmea nenorocirii mi s-a ars siguranţa la priză. Nu mai pot! Sunt disperat, nu găsesc baterii pentru radioul meu portabil, aşa că vezi câte pătimesc…Este un an catastrofal…Dar tu, cum te lauzi?…Cum îţi mai merge?
Am pipăit zaharniţa de pe masă şi am fost foarte mândru că am reuşit să-mi pun o bucăţică de zahăr în cafea.
-Mulţumesc de întrebare. Acceptabil…
Din volumul LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI de Rodica Elena LUPU,
Editura ANAMAROL, 2013
Cata dreptate aveti!
RăspundețiȘtergereAsa este se plang cei carte nu au trecut prin necazuri mai mult decat cei care cu adevarat sufera...
RăspundețiȘtergereDa, Rodica, multora nu le pasa, ei sa fie bine!
RăspundețiȘtergereNepasarea este mare, da, stimata doamna, aveti mare dreptate...
RăspundețiȘtergereFoarte multi sunt asa cum ati prezentat acest caz, doar ei conteaza nu apleaca urechea la necazul nimanui.
RăspundețiȘtergereAm asistat la o astfel de discutie, cata lipsa de bun simt, sa nu-l asculti pe cel in suferinta...
RăspundețiȘtergereAdevarat, nici chiar prietenilor nu le pasa de multe ori...
RăspundețiȘtergerePacat sa ajungi fara caracter...
RăspundețiȘtergereBuna intrebare...Cu admiratie si respect urmarim blogul dvs!
RăspundețiȘtergereTrist... dar asa este!
RăspundețiȘtergereFoarte interesant cel mai bolnav nu mai poate spune nimic...Asa sunt multi, nu se vad decat pe ei cu nimicurile lor! Te imbratisam cu drag!
RăspundețiȘtergereRodica scumpă, esti fermecătoare! Scrisul tău fascinează pentru ca la tine totul pleacă din inimă , trece prin filtrul imensului tău talent si, in final, atinge alte inimi. Nu pot sa-ti spun decât ca, din adâncul inimii mele,de unde tu ai un loc special,te îmbrățișez cu toată dragostea, buna si draga mea prietenă. Îți doresc o seară plăcută si binecuvântată alături de cei dragi si te string in brațe cu profundă admirație, Manuela
RăspundețiȘtergereCu pretuire, Manuela!
Ștergere