RODICA ELENA LUPU şi MARGARETA PÂSLARU - AUTOGRAF - LANSARE CD - PLAZA ROMÂNIA, BUCUREŞTI

CELE MAI MARI ARIPI CARE-L AJUTĂ PE OM SĂ SE ÎNALŢE SUNT GÂNDIREA ŞI IUBIREA

„Acela ce s-a născut cu suflet de artist
simte profound durerile omeneşti…
De aceea îşi foloseşte darul
alinând suferinţele altora, prin arta sa.”
Margareta

Ar fi necinstit să nu recunosc, fără pretenţia de a fi un critic al altora, că Margareta Paslaru are o vocaţie particulară, aceea a lucrului bine făcut, calitatea pe care mulţi dintre cei pe care îi cunosc o evidenţiază doar la modul declarativ sau intenţional. Ea, însă, o aplică sistematic, inclusiv aşteptărilor ei de la oameni. Argumetele se găsesc în toată viaţa ei, expusă sau neexpusă în melodiile, filmele, în tot ceea ce a făcut până acum. Investiţiile sale în ceilalţi sunt prudente, nu pentru că firea ei este aşa, ci pentru că simte şi ştie că totdeauna este timp şi loc să dezvolţi contacte umane cât mai aproape de armonie. Ascultându-i melodiile, remarcaţi că, în lumea ei nu există oameni răi sau culpabili de răutate. De parcă proiectul utopic de distribuţie echilibrată a fericirii a reuşit, în sfârşit.

O astfel de fiinţă a plecat din România. Nu contează nici când şi nici cum. A plecat în lume şi atât. Mobilul său a fost foarte uman: să-şi facă o familie împreună cu soţul şi de fiica ei. Un proiect ca atâtea altele ca ale atâtor alţii dintre noi. Puteţi spune că gestul ei a dorit să forţeze destinul. Nu se susţine. Pentru că Pâslăriţa cum imi place mie să-i spun ştia de atunci că destinul este construcţie individuală sau de grup mic şi că trebuie să te întrebuinţezi serios ca să poţi vorbi despre un destin. Bagajul emigrantei Margareta Pâslaru era sumar ca inventar, dar bogat în valoarea sa nedeclarată, o avere uriaşă, un univers emoţional extrem de elaborat şi o sensibilitate acută a armoniilor. Existenţa ei maritală, nu a suprapus straturi noi peste subconştient, ci a îngroşat tuşele naturale ale experienţelor sensibilităţii primare, copilăria. Elementele de cultură plastică, însuşite prin convieţuirea cu lumea artistică, i-au întărit încrederea în lumea simbolisticii armoniilor dintre lumină, culoare, formă. Ca soluţie interpretativă a complexităţii lumii, la interfaţa dintre regnul uman şi celelalte atribute ale vieţii, sensibilitatea şi acuitatea observaţiilor i-au fost lui Margareta Pâslaru cele mai bune instrumente pentru a-şi construi sieşi un destin, alături de cei dragi ştiind că, cele mai mari aripi care-l ajută pe om să se-nalţe sunt gândirea şi iubirea.

O cunosc pe Margareta Pâslaru din copilărie. A fost şi este artista mea preferată. „Lasă-mi toamnă pomii verzi”, cere ea într-una dintre frumoasele sale melodii, pe versurile poetei Ana Blandiana iar sâmbătă 18 noiembrie când am stat de vorbă cu ea, - cu prilejul lansării Cd-ului „Margareta FOREVER”, care cum este şi firesc, a fost dedicate memoriei soţului său iubit, Gheorghe Sencovici - şi asta dupa treizeci de ani, îmi confirmă că ceea ce i-a cerut ea toamnei s-a împlinit.

Era într-o frumoasă zi de vară, undeva, într-un orăşel din judeţul Alba, în Cugir. Sala de spectacole a Casei de Cultură a devenit neîncăpătoare. Margareta Pâslaru ne-a delectate cu frumoasele sale melodii. Recitalul se terminase iar publicul nu o lăsa să părăsească scena. Am urcat împreună cu Monia - fetiţa mea care avea pe atunci trei anişori - pe scenă. Buchetul de flori era prea mare pentru ea şi am însoţit-o. O scurtă pană de curent, de care nu duceam lipsă pe atunci, s-a produs exact când era în apropierea lui Margareta, ceea ce a făcut-o pe micuţa mea să-i prindă mâna. Lumina s-a aprins, Mrgareta a tresărit, dar numai pentru o clipă, atăt cât a durat dealtfel şi pana de curent iar când a văzut-o pe fetiţă s-a aplecat şi a sarutat-o pe frunte excalmând: „Doamne, cât eşti de scumpă! Parcă ai fi fetiţa mea!” Dincolo de caracterul oarecum protocolar al primei noastre întâlniri, am putut intuit în femeia pe care am cunoscut-o un stil aparte. Şi asta s-a confirmat, pentru că, după atâţia ani şi-a amintit ceea ce se întâmplase atunci pe scenă.

Faptul că iubitorii de muzică uşoară adevărată nu au uitat-o pe Pâslăriţa s-a văzut în numărul mare de tineri şi persoane mature care au întâmpinat-o sâmbătă la România Plaza, librăria „Diverta”, acolo unde a dat sute de autografe. Generoasă ca de obicei, tot ceea ce s-a obţinut din vânzarea Cd-urilor, Margareta Pâslaru a donat Crucii Roşii.

Statisticile menţionează foarte mulţi români care s-au stabilit în diferite ţări din Europa sau au traversat Oceanul, dar de ei, de succesele sau eşecurile lor, nu s-a ocupat nimeni în mod sistematic şi serios. Recunosc că abordarea sociologică a migraţiilor colective este mai impresionantă şi mai expresivă decât cea individuală, psihologică. Dar nimeni pare a nu fi interesat de ce pleacă şi de ce sosesc oameni atât de diferiţi, în diverse puncte ale lumii. Din păcate, nici emigranţii români nu sunt interesaţi de experienţele altora, cu eşecurile şi succesele lor. Cum noi nu avem încă o şcoală a „cum să reuşeşti în viaţă, oriunde ai fi”, este de presupus că pentru cei dispuşi să ia viaţa de la capăt, în străinătăţi, numai încrederea în ei, de multe ori supraevaluată, le asigură forţa deciziei. În cazul Pâslăriţei, situaţia a fost cu totul diferită. A avut echilibrul şi energia propriei persoane drept ţinte ale strămutării, pentru că în locul acela, încărcat de lipsuri şi privaţiuni, numit România anilor socialismului, căutarea echilibrului şi conservarea sau sporirea energiei personale puteau fi delicte de conştiinţă. În plus, rădăcinile ei emoţionale nu erau fixate într-un loc determinat, ci puteau să prindă oriunde exista o formă armonică de convieţuire între om, natură şi spirit.

Deşi frecvent utilizată, metafora rădăcinilor omului nu şi-a epuizat conţinutul de sensuri. Este aproape un truism să vorbim despre apartenenţele naţionale atunci când vorbim sau analizăm cutare sau cutare personalitate (în accepţia sa largă de persoană). Ce au oamenii diferit între ei atunci când îi raportăm la culturile din care provin? Cel mai sigur este să abordăm diferenţele de mentalitate colectivă şi modul diferit în care acestea influenţează percepţia de sine a individului. Şi mai sigur este să detectăm cât de eficient îl învaţă pe individ să fie independent respectivele culturi şi matrici mentale. Problema independenţei individuale, a se citi libertatea de a gândi şi a simţi neinfluenţat, nu este nouă şi nici neexplorată. Numai că românii nu au avut prea multe şanse de a cugeta la implicaţiile acestui mod de viaţă. Abia acum, în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi dintre noi au început să descopere potecile pe care se poate ieşi din pădure către luminiş. Să descopere virtuţile individualismului (în sensul său benefic) şi servituţile înmatriculării în gândirea mulţimii.

Din acest punct de vedere, Margareta Pâslaru este atipică, chiar dacă nu e singură în această categorie. Împlinirea şi reuşita s-au întâmplat, între oameni cu altă mentalitate. Poate că se va fi putut şi aici, dar în mod sigur arăta altfel. Ea a reuşit, acomodând, mai curând, mentalul străinilor la ea însăşi, decât pe ea acestuia. Puterea de a rămâne tu însuţi este un exerciţiu extreme de dificil, solicitant şi periculos, de cele mai multe ori. Ei bine, artista noastră a răzbit acestei încercări. Ea se prezintă ca o fiinţă nealterară de schimbarea solului în care a prins rădăcini. Puterea şi rezistenţa emoţională a rămas intactă pentru că energia de a se găsi pe sine a sporit pe măsură ce greutăţile, pe care nu le neagă, i-au bătut la uşa cămării sufletului. În planul rădăcinilor emoţionale, celelalte rude, colegii de şcoală, de scenă, au rămas români, pentru că sunt fixaţi în rădăcinile lor şi n-au îndrăznit niciodată să spere la universalitate.

Întâmplarea a făcut ca descoperirea lui Dumnezeu şi a relaţiei sinergetice a omului cu varietatea naturală a creaţiei Sale, să aibă loc acolo departe peste Ocean. Sunt sigură că, în virtutea apartenenţei la titul uman pe care-l reprezintă, Margareta ar fi avut aceste revelaţii şi printre noi, dar poate mult mai târziu. Dar nu s-a întâmplat aşa.

Textul melodiilor abundă de constatări spontane care ne-o prezintă pe Margareta Pâslaru ca un rafinat observator al lumii în care trăieşte şi nu a lumii ca spectacol. Acesta este şi unul dintre secretele reuşitei acestui CD. Margareta a ştiut tot timpul cine este şi ce este, a vrut mereu să fie ea însăşi, indiferent de locul şi tributul cerut de acesta. Şi a intuit corect valoarea obiectivă a celorlalţi, persoanele semnificative din viaţa ei, în raport cu propria subiectivitate. Numai aşa, Margareta a putut să rămână lucidă şi stăpână pe sine.

Muzica şi arta au atras-o pe Margareta Pâslaru. Melodiile ei sunt nespus de frumoase, iubeşte şi culorile şi plantele, şi vietăţile de prin poiană şi mirosul acestora, dar nu pentru că a fost astfel educată. Ea a descoperit modul de lectură a naturii, incluzând aici şi observaţiile despre oameni.

Pot spune că ceea ce este Margareta astăzi, o româncă realizată în străinătate, nu este un produs al şansei, ci al modului în care şi-a colectat, prin iubire, energia. A acceptat cu toleranţă tot ceea ce i-a fost potrivnic, i-a înţeles pe toţi cei care i-au trecut agresiv prin viaţă pentru că a avut înţelepciunea de a primi lumea aşa cum este. Iar această capacitate, atât de rară, s-a născut din iubirea timpurie pentru tot ce este creaţie, are armonie şi poate fi perfect în nişa sa ecologică. În momentul revelaţiei divine, Margareta Pâslaru nu a venit cu temele nefăcute, ea ştia doar că poate să iubească. Restul a venit de la sine.

Deşi am avut de multe ori tentaţia să-mi ilustrez părerea cu citate exemplare din textele melodiilor sale, am renunţat din motivul, lesne de înţeles, că, în mod sigur, cei care le vor asculta vor aprecia valoarea lor muzicală. Nu pot să nu prezint câteva fotografii de la lansarea minunatului său CD: „Margareta FOREVER”.

Mă închin în faţa Margaretei Păslaru pentru că valoarea cântecelor interpretate de ea s-a impus, a pătruns şi a rămas în sufletele ascultătorilor, ar putea fi exemplu, cu beneficii considerabile, tinerilor. O voi păstra pentru totdeauna într-o cămăruţă a inimii mele pe Margareta Pâslaru, cea care a reuşit de-a lungul întregii sale vieţi şi cariere artistice să aducă atâta bucurie şi alinare semenilor. Margareta a fost şi rămâne o stea.

Rodica Elena LUPU
Bucureşti