DOR SI GAND: Oriunde m-ar duce valul, mă cheamă la el Ardealul…

Rodica Elena Lupu - rândul doi, a treia din dreapta, la grădiniţă.

Oriunde m-ar duce valul, mă cheamă la el Ardealul…

Războieni-Cetate, azi Ocna Mureş, judeţul Alba.

Aici este casa părintească, locul naşterii mele. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cînd mă gândesc la casa părintească din Războieni-Cetate, şi, oriunde m-ar duce valul, mă cheamă la el Ardealul cu ai săi oameni vrednici. Aici se află casa mea, lăsată moştenire de către părinţi şi care va deveni Casa memorială Rodica Elena Lupu.

Îmi amintesc de primul ghiozdan, de degetele pline de cerneală şi nu pot uita grădiniţa şi şcoala din comuna Războieni, Raionul Aiud, regiunea Cluj, atunci.

Ce repede trec anii! Acum, acolo locuieşte sora mea Simina, nepotul meu Rareş este idm (impiegat de mişcare) la gară, acolo unde pe vremuri bunicul meu anunţa trenurile El are patru fetiţe şi toate au îndragit şi practică hanbalul, iar năzdrăvanul nepoatei mele Ileana, este student la Educaţie fizică şi sport.

Trecut-au anii, cum trecură şi: „Astăzi chiar de m-aş întoarce /A-nţelege nu mai pot /Unde eşti, copilărie…”, cum scrie atât de frumos Luceafărul poeziei noastre Mihai Eminescu...

Localitatea Războieni-Cetate este aşezată în lunca Mureşului, dincolo de calea ferată, astfel căm, din tren se văd grădina şi casa, locul unde am crescut, aici unde s-au născut şi au trăit părinţii, bunicii şi stră-străbunicii mei, al căror nume sunt mândră că îl port.

De câte ori ajung la Războieni aprind o lumânare la mormântul părinţilor mei, care-şi dorm somnul de veci în curtea bisericii, Dumnezeu să-i odihnească în Pace!

Trecutul, este o parte din noi înşine, cea mai importantă parte. Valul care ne poartă, seva care ne dă viaţă, ne vin din trecut. Ce-ar fi oare un copac fără rădăcină? Ce-ar fi fluviul fără izvor? Ce-ar fi un popor fără trecutul său?

Războieni a fost comună pe vremea când era în raionul Aiud, regiunea Cluj. Acum aparţine de oraşul Ocna Mureş.

Adevărata sa denumire este Războieni-Cetate. De ce? Îmi spunea tata că demult calea Pietroasă era „drumul lui Traian”, care venea de la Apulum spre Potaissa, drum care se foloseşte şi astăzi.

De Ocna Mureş aparţine şi Uioara de Sus, satul natal al mamei. Situată pe valea Mureşului, Ocna Mureş, este staţiune balneo-climaterică cu ape minerale clorosodice indicate în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic şi a celor ginecologice. În anul 1894 au fost construite aici Uzinele Chimice Uioara, care au produs în premieră sodă după procedeul inginerului belgian Solvay, iar la 17 martie 1905 s-a pus în circulaţie calea ferată Războieni-Uioara în lungime de 3,7 km, care leagă acest centru al chimiei cu restul reţelei feroviare, nod de cale ferată cum se spune în limbaj ceferistic: Războieni-Cluj-Napoca, Războieni-Tg. Mureş, Războieni-Teiuş.

Zăcămintele de sare de la Uioara, azi Ocna Mureş (Saline), se cunosc din vremea dacilor şi a romanilor. De atunci erau renumite aici ocnele din care truditorii scoteau sarea noastră cea de toate zilele. Atestată documentar în anul 1296, localitatea Uioara se regăseşte şi astăzi între cele două aşezări, Uioara de Sus şi Uioara de Jos. Din cele mai vechi timpuri, documentele ne spun că sarea de aici a fost transportată mai întîi cu desaga, după puterea omului, apoi cu calul sau cu carul pe drumurile istorice ale sării ce urmau văile Oltului, ale Mureşului sau Someşului, spre Tisa şi Dunăre. Aşa s-a transportat sarea până la începutul secolului 19, când au apărut pe harta Europei primele căi ferate din lume, care s-au apropiat destul de repede de Transilvania, cum a fost linia Braşov-Războieni-Oradea, pusă în funcţiune pe toată lungimea ei la 14 august 1873, linie ce trecea foarte aproape de Uioara, dar pe cealaltă parte a Mureşului. Din acest moment au fost create condiţiile pentru legarea ei cu calea ferată a ocnelor de aici prin punctul Războieni - nod de cale ferată spre Cluj, Târgu Mureş, Bucureşti, care se găsea cel mai aproape de reţeaua feroviară.

Momentul cel mai prielnic pentru calea ferată Războieni-Uioara a fost primăvara anului 1894, când la Uioara se deschid Uzinele de Produse Sodice, pentru industrializarea sării de la ocnele din jur. Prelucrarea sării în soluţie se făcea aici, în premieră, după procesul descoperit de inginerul belgian Solvay şi avea ca rezultate soda calcinată, soda caustică, bicarbonatul şi alte produse.

Intervenţiile necesare pentru legarea Uioarei la calea ferată s-au făcut timp de aproape zece ani, intervenţii întărite de Uzinele de Produse Sodice, care au cunoscut la începutul secolului 20 o creştere rapidă. Astfel, la începutul anului 1905, ca rod al străduinţei comune s-a înfiinţat Societatea Căilor Ferate Vicinale Războieni-Uioara, cu capital privat, ce avea drept scop construirea şi exploatarea unei căi ferate de la Războieni la Uioara. Ca urmare, după încheierea lucrărilor, în martie, a circulat primul tren de marfă şi de călători pe această cale ferată.

Societatea exploatează foarte puţin această linie, pentru că una dintre clauzele principale din actul ei de concesiune era dreptul statului ungar de a răscumpăra această cale ferată. Folosind această clauză, calea ferată Războieni-Uioara este răscumpărată şi trecută în exploatarea MAV, după care Societatea îşi încetează existenţa. În anul 1920, în conformitate cu Tratatul de pace de la Trianon, ratificat prin lege, calea ferată Războieni-Uioara trece în proprietatea statului român, fiind preluată în exploatare de Regia Autonomă a CFR. De atunci mica linie cunoaşte un proces îndelungat de modernizare a parcului de vagoane şi locomotive.

Până în anul 1965, se circula cu trenul de călători de la Războieni la Ocna Mureş. Transportul călătorilor cu trenul s-a suspendat şi a fost înlocuit cu autobuzul, mult mai incomod şi pe rută ocolită ca să mai cuprindă şi Unirea II (Vereşmort), iar această linie a devenit o cale ferată industrială. Şi cât de incomod era să stai în picioare în autobuz o jumătate de oră, iar dacă aveai noroc să fie şi barieră la Vereşmort, mai mult, iar de praf şi de mizerie să nu mai vorbim. În aceste condiţii am renunţat la autobuz când am urmat cursurile la Liceul Teoretic din Ocna Mureş. Prin grădină ajungeam pe cărarea de pe marginea liniei de cale ferată şi mergeam în fiecare dimineaţă la şcoală, urmând acelaşi drum la întoarcere, când se sfârşeau cursurile. Erau în total opt kilometri zilnic, pentru că, până acasă, pe lângă lungimea pe care o măsura calea ferată, se mai adăuga şi distanţa de la linie, podul peste Mureş, prin Bosnea, până la liceu şi înapoi. De cele mai multe ori eram mai mulţi elevi şi tinereţea noastră, cu cântecele şi râsul nevinovat care ne însoţeau, nu ne-au făcut să simţim dacă drumul era prea lung. Şi apoi, cu banii pe care i-aş fi dat zilnic pe bilet la autobuz mi-am cumpărat multe cărţi din colecţiile BPT şi Lyceum, pe care le am şi azi în bibliotecă şi pe care de câte ori le răsfoiesc de anii de liceu cu drag îmi amintesc.

Noi, şi nu vreau să supăr pe nimeni cu acest adevăr eram mult mai vioi, mai sănătoşi şi mai deştepţi decât cei care se trezeau abia la ora şapte şi jumătate - când noi aveam deja kilometri străbătuţi pe jos - şi în cel mult cinci minute ajungeau la şcoală. Ca peste tot, de altfel, unii profesori nu ne apreciau întotdeauna la justa noastră valoare. Da, e adevărat, eram copiii de ţărani şi veneam din satul de peste Mureş....

Faptul că de mic copil am văzut unele nedreptăţi şi ambiţia m-au făcut să ajung şi să fiu ceea ce sunt...Timpul a trecut şi le-am lăsat pe toate în urmă... Am eu o vorbă: „Timpul judecă şi plăteşte”...