Confluenţe Literare : PATIMILE DUPĂ PITEŞTI de PAUL GOMA - Editura ANAMAROL: PATIMILE DUPĂ PITEŞTI de PAUL GOMA - Editura ANAMAROL
Editor RODICA ELENA LUPU
Coperta FILIP GOMA
NOTA AUTORULUI
"Cartea dupa Pitesti a inceput a se scrie singura (spun
eu, acum ) in vara anului 1957, pe "reduitul" Jilavei, in
celula 36. Acolo si atunci, din gura "studentului (si el, insa,
dintr-o generatie mai timpurie decat noi, "ungaristii" din
'56) Stefan Davidescu am auzit pentru intaia oara:
"Pitesti nu e doar o localitate; si nu o oarecare inchisoare".
Ploiesteanul - si politehnicianul - Stefan (Stefanel, Stef,
Fanel, Fane) Davidescu a povestit colegilor de celula,
printre care si mie, patimile sale - de la Pitesti. Cu toate ca,
mai apoi, tot in inchisoare si mai tarziu in domiciliu obliga-
toriu, am cunoscut alti "pitesteni", nici unul nu povestea atat
de colorat (?), atat de bine (?), de frumos (?!) despre
patimile pitestene - ca Fanel Davidescu.
in 1958 "liberat" de la Gherla, am fost trimis, sub
escorta, se intelege, cu domiciliu obligatoriu in Baragan, in
satul-nou numit Latesti - pentru 36 luni, apoi pentru inca 24
(tot luni). Acolo am cunoscut alti "pitesteni" (sau "studenti"
- numai rauvoitorii foloseau termenul "reeducati). De la
acestia am aflat alte intamplari, alte amanunte despre Pitesti
- insa nu atat de importante, impresionate (si, oricum, mult
mai putin bine povestite) decat la Jilava, de Davidescu
in curand povestitorul de la Jilava, Fanel Davidescu avea sa
vina si el in domiciliu obligatoriu, cu noi. Am petrecut cativa
anisori impreuna, a repovestit despre Pitesti, dar Dar si el,
cu parca mult mai putina bucurie (da: bucurie) povestea
Sa se fi contaminat de la ceilalti "studenti si ei "pitesteni"?
Asa credeam atunci: ca de vina era oboseala ras-povestirii;
si, desigur, suferinta provocata de amintiri atroce.
De cum am aflat despre Pitesti, mi-am zis - fara promi-
siune ferma, fara juramant, ci asa, ca ceva de la sine inteles
- ca trebuie scrisa cartea Pitestiului. Ca sa nu se uite - inca
din anii de domiciliu obligatoriu observam la ceilalti un
fenomen inacceptabil dar explicabil: uitarea voita; uitarea
trecutului - ca sa le fie protejat prezentul; uitarea prezentului
- ca sa le fie asigurat viitorul. Stiam, deci, ca trebuie scrisa
cartea Pitestiului - dar cine sa o faca? Desigur, numai
cineva care ar fi putut - si ar fi avut dreptul - sa vorbeasca
despre Pitesti. Rolul meu, marunt, se reducea la atatare, la
ne-lasare-in-uitare. Atat, la urma urmei, de agasant, incat, la
un moment dat, Davidescu mi-a spus:
- Tie iti vine usor: nu-i memoria ta, nu-i uitarea ta - dar eu?
Avea dreptate: de ce ma bagam in sufletul lor, in
trecutul si prezentul (si viitorul) lor - nu suferisera destul
atunci, acolo, la Pitesti? (...)
