CUTREMUR... de RODICA ELENA LUPU

Acum am timp să cobor treptele vârstelor

să-mi răscolesc amintirile

caut printre ele,

ca într-un sertar cu fotografii vechi,

din care scot câte una, o privesci câteva clipe

şi o las să cadă la loc – nu e ceea ce speram.

Mă opresc la cutremurul de pământ,

din noaptea senină şi rece

de la începutul lui martie:

zidurile sufrageriei se desfăceau, scrâşnind,

din cel vestic se desprinsese o fâşie lată

şi am văzut cum blocul de nouă etaje de peste drum

intra în el însuşi înconjurându-se de un nor

de pulbere lăptoasă.

Casetofonul nu se oprise, mergea pe baterii,

Edith Piaf continua să îl cheme, patetică,

pe Milord al ei şi, eu nu aveam decât un gând,

să opresc melodia.

Am coborât apoi în stradă

şi am văzut oameni cuprinşi de panică.

N-aveau decât o dorinţă:

să fugă undeva.

Se repezeau pe sub acoperişuri ameninţătoare,

pe sub balcoane agăţate într-un fir de sârmă,

atingeau cu mâna pereţii friabili, mişcători.

O lună, mare, rotună şi portocalie,

se oprise, curioasă, deasupra oraşului mutilat.

Din volumul PEISAJE ŞI ANOTIMPURI

Dde RODICA ELENA LUPU

Editura ANAMAROL

4 martie 1977, ora 21:22 Un cutremur cu o magnitudine de 7,2 pe Richter a zguduit Romania. O zi de primăvară se încheia teribil: peste mii de oameni morţi, zeci de mii raniţi şi zeci de mii de clădiri prabuşite. Unii au trecut prin coşmarul vieţii lor după ce au stat nu zeci, chiar zile şi nopţi sub dărâmături.