”Azi, ca prin vis”, o lectură emoţionantă şi surprinzătoare

De
 Mihai Gîndu
 
În debutul volumului, autoarea se arată preocupată de a descrie,
în termeni poetici, manifestări ale naturii –
şi acest lucru îi reuşeşte foarte bine -,
mizând însă şi pe un plan ascuns, aparent secundar:
atât stihiile, cât şi liniştea desăvârşită sunt la fel
a sufletul şi viaţa omului, într-o alternanţă continuă,
de la naştere şi până la moarte, într-un proces de desăvârşire
printr-un soi de ”eroziune” evolutivă (”Nori negri (…)
stârneau vârtejuri de praf/şi răbufniri de vânt/
ca la apropierea furtunii/din toiul verii” (”Zi de vară”), ”
Nu mai are/aspectul acela cenuşiu/şi amărât,/ci un fel de blândeţe/
sub diamantele de rouă;/păsările ciripesc/iar inima înalţă/
o rugă mută”(”Zori de zi”).
Această paralelă între existenţa umană şi natură, amintită de poetă
şi cu ocazia decriptării, pentru public, a sensurilor dictonului preferat,
”Tainele mării nu se cunosc de pe mal”, o regăsim pregnant
şi în alte poeme (ex. ”Toamna”: ”Trăiam un fel de regresiune/
în timp,/mi se părea că/devenisem din nou copil”),
iar în ”Amintire” – ”Când numele-mi va fi/doar amintire/
deschide cartea mea” găsim o chemare peste timp adresată
cititorului care va veni, un fel de misiune sacră a poetului
care îşi lasă slovele ca mărturie pentru eternitate.
Toate poeziile sunt străbătute de un fior liric autentic,
impresionează şi au un mesaj sincer şi peren: existăm în iubire,
prin iubire şi pentru iubire (vezi ”Suntem iubire” sau ”Dragoste”).
Surprinde, în poezia ”Sărut”, o formulare aparte:
Flăcări sacre/pâlpâind din miresme veşnice:/Eşti clipa mea de irealitate”,
metaforă cu iz transcendental, trimiţând la conceptul nemuririi sufletului
şi la aparenţa uneori înşelătoare a acestei lumi.
Versurile cu tentă meditativ-filosofică continuă şi în ”Chip neştiut”
(”În tăcerea eternă/ce dăinuie/prin ziduri albe… Dar liniştea/nu a început”.
Poeta este preocupată nu doar de frumuseţea naturii şi de puterea iubirii,
cântate în versuri de o frumuseţe aparte, ci şi de sensurile ascunse
le existenţei, de modul în care ne obţinem, prin existenţa terestră
şi parcurgerea încercărilor ei, ”paşaportul” către eternitate.
(Eternitate către care tindem, prin iubire, aşa cum se vede şi în ”Amprenta”:
„Ne sărută cerul/cu binecuvântare/şi totul cântă/peste taina albastră”).
Deşi majoritatea poeziilor sunt scrise în vers alb, cititorul va avea bucuria
să întâlnească şi unele cu o rimă perfect alcătuită, neforţată,
în poeme dintre care amintim: ”Ochii tăi”, ”Te aştept”, ”Suflet de femeie”,
”A ta icoană”, ”Iubită mamă”, ultimele două fiind creaţii deosebit
de sensibile, dedicate memoriei mamei autoarei.
Interogaţiile filosofice asupra sensului existenţial reapar,
poate cel mai pregnant, în minunatul poem ”Cine sunt eu?”
(”Ce am făcut cândva/Astăzi nu mai sunt/Iar ce sunt azi îmi pare rău/
că nu am fost mereu”).
În viziunea autoarei (şi nu numai), imprevizibilul
şi misterul fac parte din însăşi natura existenţei umane,
orice ”programare” fiind inutilă: ”Dacă vrei să-L faci/pe Dumnezeu să râdă/
povesteşte-i/planurile tale” (”Azi, ca prin vis” – poezie ce dă şi titlul volumului).
”Arta nu este o oglindă/este un ciocan/pe care-l foloseşti/
ca să-i dai formă”, scrie poeta în ”Arta”, revelând astfel celor ce încă
nu descifraseră acest sens că arta transfigurează realitatea,
este ca o daltă a unui sculptor de geniu care face dintr-o bucată
de marmură (albă, pură, superbă, dar fără contur) o creaţie aproape vie.
Un volum plăcut, emoţionant şi surprinzător,
atât de necesar în timpuri în care această artă nobilă
care este poezia nu primeşte întotdeauna preţuirea cuvenită.