LA DRUM DE SEARĂ de RODICA ELENA LUPU

Intrarea în sala caselor de bilete a gării centrale, din Ploieşti, prin jumătatea deschisă a uşilor, m-a surprins. În locul animaţiei de altădată, acum numai câţiva călători la singurul ghişeu deschis aşteptau cu resemnare, sprijiniţi pe bagaje, sosirea diagramei. Am încercat să maschez surprinderea şi după o privire plină de uimire în jurul sălii, m-am îndreptat spre ghişeu. Pe o foie de hârtie agăţată într-un colt se menţiona şi rapidul de Suceava cu care urma să merg spre Moldova. Mai aveam douăzeci de minute şi pentru a ajunge la peronul nr. 4 am preferat să folosesc trecerea peste linii, în locul pasajului subteran. Inspiraţia a fost salvatoare; ajuns în dreptul intrării spre pasaj imaginea deprimantă a scărilor de coborâre şi mirosul înecăcios m-au lovit puternic.  

Doi tigănuşi se alergau pe scări şi chihoteala lor reverbera cu ecou prelungit în lungul pasajului. M-am oprit ca la un semnal, fără voinţa mea, chiar la capătul de linie unde urma să sosească rapidul. Lăsând bagajele jos am ridicat privirea. Stâlpii de susţinere nu mai aveau tencuială, păreau ca după un bombardament, iar pe resturile din coşul de gunoi picat jos, doi câini se băteau.  

Era timpul ca rapidul să sosească, dar difuzoarele staţiei transmiteau cu întreruperi un zgomot pe diferite tonalităţi sugrumate. Într-un târziu s-a anunţat sosirea lui cu menţiunea "întârziat" şi după o pauză, numerotarea vagoanelor, începând de la locomotivă. Am fost norocos. Vagonul cu numărul menţionat pe bilet s-a oprit chiar în dreptul meu. M-am suit, trăgând cu greu geamantanul după marginea scării. Am înaintat spre mijlocul vagonului căutând cu privirea numărul locului. Compartimentul avea uşa deschisă şi în dreptul geamului pe culoar un bărbat cu structură atletică, cu părul alb, adus puţin de spate, îşi fuma ţigara din care mai rămăsese doar chiştocul. Înainte de a-l duce la gură, îl strivea cu un tic nervos între degete. Mi-a făcut loc să intru în compartiment; aruncând chiştocul pe fereastră, a intrat şi el aşezându-se vizavi de mine.  

-A mers foarte încet trenul, parcă ar fi personal... Mergeţi departe? s-a introdus dumnealui.  

-Nu, circa două ore, am răspuns eu.  

-Eu merg la Suceava, a continuat, simţind nevoia să se destăinuiască cuiva. Am înmormântat ultima mea soră. M-a ajutat mult. A fost necăsătorită şi-şi iubea mult nepoţii. După o pauză, a continuat: N-am bănuit vreodată în viaţa mea, ca după patruzeci de ani de muncă să te îngropi în sărăcie. Cu pensia mea abia îmi plătesc impozitele, iau lemne de foc şi mâncare la lighioanele curţii. Mai marii ţării nu mai vor să ştie de noi. Cu ce ne-am ales după revoluţie este libertatea de a vorbi, că tot nu te aude nimeni.  

-Poate votaţi pe cine trebuie în iunie, l-am provocat.  

-Păi eu votez cu... Nu vă pot spune, votu-i secret, nu? Suntem o comună cu primar..., dar ce folos... Ţărişoara noastră... O floare într-un lan de torţel. Lumea nu s-a deşteptat domnule! Pe unde am fost acum am încercat să le schimb convingerile, dar ei mi-au spus gluma cu tânţarii: Un tâlhar a fost legat de un copac şi lăsat să fie mâncat de ţânţari. După mai multe zile a fost găsit de nişte trecători, care au încercat să-l salveze, alungând ţânţarii. Osânditul sleit de puteri i-a rugat: "Lăsaţi-i tot pe ei, ăştia barem sunt sătui."  

A urmat o tăcere îndelungată, apăsătoare... Urma staţia unde schimbam trenul. Privirile noastre s-au întâlnit... El a oftat. S-a oferit să mă ajute spre ieşire. Am coborît din tren şi luând bagajul din mâna lui, ne-am luat rămas bun.  

Vorbele lui m-au urmărit mult timp: „O floare într-un lan de torţel”.  

Din volumul LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI  

de Rodica Elena LUPU  

Editura ANAMAROL, 2016