Intrarea în sala caselor de bilete a gării centrale,
din Ploieşti, prin jumătatea deschisă a uşilor, m-a surprins. În locul
animaţiei de altădată, acum numai câţiva călători la singurul ghişeu deschis
aşteptau cu resemnare, sprijiniţi pe bagaje, sosirea diagramei. Am încercat să
maschez surprinderea şi după o privire plină de uimire în jurul sălii, m-am
îndreptat spre ghişeu. Pe o foie de hârtie agăţată într-un colt se menţiona şi
rapidul de Suceava cu care urma să merg spre Moldova. Mai aveam douăzeci de
minute şi pentru a ajunge la peronul nr. 4 am preferat să folosesc trecerea
peste linii, în locul pasajului subteran. Inspiraţia a fost salvatoare; ajuns
în dreptul intrării spre pasaj imaginea deprimantă a scărilor de coborâre şi
mirosul înecăcios m-au lovit puternic.
Doi tigănuşi se alergau pe scări şi
chihoteala lor reverbera cu ecou prelungit în lungul pasajului. M-am oprit ca
la un semnal, fără voinţa mea, chiar la capătul de linie unde urma să sosească
rapidul. Lăsând bagajele jos am ridicat privirea. Stâlpii de susţinere nu mai
aveau tencuială, păreau ca după un bombardament, iar pe resturile din coşul de
gunoi picat jos, doi câini se băteau.
Era timpul ca rapidul să sosească, dar
difuzoarele staţiei transmiteau cu întreruperi un zgomot pe diferite tonalităţi
sugrumate. Într-un târziu s-a anunţat sosirea lui cu menţiunea
"întârziat" şi după o pauză, numerotarea vagoanelor, începând de la
locomotivă. Am fost norocos. Vagonul cu numărul menţionat pe bilet s-a oprit
chiar în dreptul meu. M-am suit, trăgând cu greu geamantanul după marginea
scării. Am înaintat spre mijlocul vagonului căutând cu privirea numărul
locului. Compartimentul avea uşa deschisă şi în dreptul geamului pe culoar un
bărbat cu structură atletică, cu părul alb, adus puţin de spate, îşi fuma
ţigara din care mai rămăsese doar chiştocul. Înainte de a-l duce la gură, îl
strivea cu un tic nervos între degete. Mi-a făcut loc să intru în compartiment;
aruncând chiştocul pe fereastră, a intrat şi el aşezându-se vizavi de mine.
-A mers foarte încet trenul, parcă ar fi
personal... Mergeţi departe? s-a introdus dumnealui.
-Nu, circa două ore, am răspuns eu.
-Eu merg la Suceava, a continuat, simţind
nevoia să se destăinuiască cuiva. Am înmormântat ultima mea soră. M-a ajutat
mult. A fost necăsătorită şi-şi iubea mult nepoţii. După o pauză, a continuat:
N-am bănuit vreodată în viaţa mea, ca după patruzeci de ani de muncă să te
îngropi în sărăcie. Cu pensia mea abia îmi plătesc impozitele, iau lemne de foc
şi mâncare la lighioanele curţii. Mai marii ţării nu mai vor să ştie de noi. Cu
ce ne-am ales după revoluţie este libertatea de a vorbi, că tot nu te aude
nimeni.
-Poate votaţi pe cine trebuie în iunie, l-am
provocat.
-Păi eu votez cu... Nu vă pot spune, votu-i
secret, nu? Suntem o comună cu primar..., dar ce folos... Ţărişoara noastră...
O floare într-un lan de torţel. Lumea nu s-a deşteptat domnule! Pe unde am fost
acum am încercat să le schimb convingerile, dar ei mi-au spus gluma cu
tânţarii: Un tâlhar a fost legat de un copac şi lăsat să fie mâncat de ţânţari.
După mai multe zile a fost găsit de nişte trecători, care au încercat să-l
salveze, alungând ţânţarii. Osânditul sleit de puteri i-a rugat: "Lăsaţi-i
tot pe ei, ăştia barem sunt sătui."
A urmat o tăcere îndelungată, apăsătoare...
Urma staţia unde schimbam trenul. Privirile noastre s-au întâlnit... El a
oftat. S-a oferit să mă ajute spre ieşire. Am coborît din tren şi luând bagajul
din mâna lui, ne-am luat rămas bun.
Vorbele lui m-au urmărit mult timp: „O floare
într-un lan de torţel”.
Din volumul LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI
de Rodica Elena LUPU
Editura ANAMAROL, 2016
