MIHAI EMINESCU

Omenirea poate cere iertare?

I-au fost daţi lui Eminescu doar 39 de ani.

A adunat în ei:

sori cǎlǎtori, luceferi şi flori albastre,

geneza, apocalipsa şi timpul estetic,

lacul, cetina şi teiul sfânt,

salcâmul, buciumul şi trandafirul,

îngerul, demonul şi visul,

luna, lumânarea şi steaua,

balta, trestia şi pǎrul de aur,

obrazul ca mǎrul, ochii mari şi mâna rece,

Venere, Madona şi amintirea,

marea, moartea şi plopul.

O listǎ nesfârşitǎ a lui trei în multiplicare şi iar multiplicare, ȋn continuǎ reaşezare.

Azi ȋl chemǎm pe cel treaz cu spiritul sǎ audǎ vocile celor pe care i-a cȃntat. Poate ne influenţeazǎ sǎ nu mai semǎnǎm un asemenea tip de pesimism.

Sorii cǎlǎtori: „Nu ne mai aşteaptǎ mǎrile eminesciene, sǎ ne prǎbuşim în ele. Valurile lor au inundat nisipul clepsidrelor şi noi vedem cum timpul curge mai repede prin sufletul omului.”

Luceferii şi cetina: „Brazii eminescieni au fost duşi la cǎpǎtȃiul dalbilor pribegi. Noi nu mai rǎsǎrim din umbrǎ de cetini. Ne e deschisǎ mai larg calea spre mlaştina umanǎ.”

Florile albastre: „Nu mai suntem «dulci minuni». Ne-a rǎmas tristeţea repetǎrii continue a versului: «Totuşi este trist ȋn lume». Ecoul ne rǎspunde cu vechea variantǎ eminescianǎ: «Totul este trist ȋn lume»”.

Geneza: „Odihna celui nepǎtruns s-a ȋncheiat. Din prea multǎ energie «galaxiile de lumi pierdute vin din sure vǎi de chaos» atrase nu de dor de viaţǎ, ci de dorinţa creǎrii haosului ȋn mintea omului”.

Apocalipsa: „Nu mai e necesar sǎ se ȋntunece «catapeteasma lumii», fiindcǎ s-a ȋnnegrit gȃndul omului aducǎtor de rǎu.”

Timpul estetic: „Nu mai e nevoie de o regresiune în timp, nici de o proiecţie în viitorul neştiut pentru a vedea frumuseţea naşterii şi a prǎbuşirii lumii, fiindcǎ oamenii nu mai au ochi pentru adevǎrata frumuseţe, cea ieşitǎ din luminǎ.”

Lacul: „Nu mai sunt încǎrcat cu nuferi galbeni, nu mai cutremur o barcǎ. Sunt plin de mioarele oierilor, care-mi dau jertfe c-au ȋnjurat «prin şapte ochi de flaut».

Teiul sfânt: „Nu mai am flori argintii sǎ curg «o dulce ploaie/ Pe creştetele a doi copii/ Cu plete lungi bǎlaie.». Ȋmi pȃngǎresc aura trecǎtorii asfaltului cu paşii apǎsaţi, dar cu sensibilitatea şubrezitǎ. ”

Salcâmul: „Nu mai am sub aripǎ o ȋndrǎgostitǎ cu ochii mari ce «catǎ-n frunza cea rarǎ». Am nişte oameni – albine ale materiei, ce-şi mǎresc averile ȋnţepȃndu-mi florile mai ales cu un cot şi cu o limbǎ tot mai ascuţitǎ.

Buciumul: „Nu mai am dealul de pe care sunetul de jale sǎ se apropie de muzica sferelor. Prǎpǎstiile sufleteşti ale oamenilor sunt atât de adȃnci încât sunt redus la tǎcere.”

Trandafirul: „Nu mai sunt aruncat de-o copilǎ ȋn «unda fermecatǎ» pentru a-i aduce chipul iubitului. Sunt dus în buchete, în casele cucoanelor, dar mǎ simt artificial, aşa cum artificiale şi convenţionale sunt privirile, cuvintele şi gesturile lor.”

Ȋngerul şi demonul: „Nu mai putem veni cu seninul «scǎldaţi în foc de soare, plutind în adevǎr», fiindcǎ mulţi nu mai au nevoie de adevǎr, de luminǎ. Preferǎ un paravan între ei şi alţii urzit tot mai mult cu fire de întuneric.”

Visul: „Nu mai înlesnesc întâlnirea ȋndrǎgostiţilor din lumi incompatibile. Dacǎ omul devine tot mai des incompatibil cu el însuşi, cu cine sǎ-l mai pun faţǎ în faţǎ?”

Luna: „Nu mai pot fi «regina nopţii», fiindcǎ nu vreau sǎ am un regat care, sub lumina mea, şi-ar arǎta şi mai tare colţii, ȋn lǎtratul demagogic tot mai vehement.”

Lumȃnarea: „Cu «gene ostenite» mi se sufla flacǎra pentru cǎ el trecea din timpul individual al ceasornicului ȋn timpul universal strǎjuit de lunǎ. Azi nu mai simt un prag, nu mai fac o trecere spre reverie. Cine sǎ mai contemple ȋn galopul existenţial?”

Steaua: „Am amintit mereu «stinsul amor». Azi mulţi au uitat cǎ iubirea poate avea ȋnǎlţimea şi lumina stelei chiar şi în cǎdere.

Balta: „Nu mai sunt înfrumuseţatǎ de o «lebǎdǎ murindǎ». Îmi ascult colcǎielile şoptite ale celor cu inima ascunsǎ”.

Trestia: „Rǎsǎrea sprinţarǎ iubita dintre multele-mi verticalitǎţi. Azi, omul, în general, nu se mai vrea «o trestie gânditoare», vrea o verticalitate doar în a-şi atinge ţinta.”

Pǎrul de aur şi obrazul ca mǎrul: „Purtam ȋn plete flori albastre, flori de tei şi stele. Azi, e tot mai auriu pǎrul, dar nu mai ȋmpodobeşte obraji roşii ca mǎrul, ci pǎmȃntiul ten al celui ros pe dinǎuntru de viermele invidiei, al neputinţei, al pǎcatului.”

Ochii mari: „Nu mai sunt azi «cȃt istoria noastrǎ». Nu mai sunt cei ai cunoaşterii, ci ai curiozitǎţii bolnave de banalitate.”

Mȃna rece: „Veneam de dincolo şi totuşi mângâiam. Azi se strâng mâini reci – nu semnul sinceritǎţii – ci al imensei distanţe sufleteşti chiar şi în unirea lor.”

Venere şi Madonǎ: „Am fost «divinizarea frumuseţii de femeie», am fost pictatǎ pe o pânzǎ purtȃnd «diademǎ de stele». Am fost femeie ca «prototip al îngerilor din senin». Azi modele, prototipuri ale frumuseţii rar mai existǎ. S-a perimat noţiunea de pur.”

Amintirea: „Eminescu s-a vrut troienit «cu drag de aduceri aminte». Azi mulţi vor sǎ aibǎ amnezie, fiindcǎ îşi amintesc prea des de lucruri necugetate.”

Marea şi moartea: „În testamentul literar «Mai am un singur dor», eul liric eminescian şi-a dorit marea aproape. «Asprul meu cânt» nu-i perturbǎ liniştea. Azi oamenii au talazurile în ei şi izbirile necontenite îi fac sǎ se simtǎ stabilopozi, deci pietre cu duritatea acestora.”

PLOPUL

I-am fost martor

îndrǎgostitului

ce-a aşteptat

«o şoaptǎ de rǎspuns»,

pentru a se putea aprinde

candela iubirii pe pǎmânt.

Azi vreau sǎ nu vǎd,

sǎ nu aud,

sǎ nu simt ce se aprinde

la nivelul egoismului existenţial.

Rodica Elena LUPU