,MISIUNEA NOASTRĂ ESTE SĂ FIM FERICIȚI!”
Motto: ,,Dacă ar fi
ascultat muzica Maestrului Eugen Doga, Creatorul ar fi deschis Sfânta Scriptură
astfel: ‹‹La început a fost Muzica….și nu cuvântul.›› Arta domniei sale –
riposta dată zeilor.”
Nicolae Dabija
17 mai 2017, ora 22:00. Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași.
Aristocratic! Fastuos!
Cade cortina unui fabulos spectacol organizat sub auspiciile Asociației
Culturale ,,REGAL DʼART”.
Spectatorii părăsesc sala, zăbovind în foaierul teatrului pentru a admira
un grup de dansatori profesioniști, vibrând pe acordurile celebrului vals ,,Dulcea
și tandra mea fiară”.
Scena este pustie, dar ecoul aplauzelor furtunoase persistă încă. Se strânge decorul. Se sting reflectoarele.
Doar o fantă de lumină cuprinde caietul de sală, uitat printre aranjamentele
generoase de hortensii: Concertul
extraordinar aniversar al maestrului Eugen Doga, ,,Dialogurile dragostei…” pe
versurile poeților Mihai Eminescu și Veronica Micle.
Mâine îl va găsi cineva și-l va citi. Un monolog al unui tânăr intelectual
visător, care a crezut sincer că poate schimba lumea, că o poate face mai bună,
atingând sublimul. Candoarea și limpezimea muzicii are chipul protagonistului
spectacolului.
L-am sechestrat în cabină pe maestrul Eugen Doga, interesată să provoc
confesiunea unui personaj magnific, purtător de lumi și de povești… dincolo de
aparențe, de luminile rampei, să-și desprindă cu tandrețe aura celebrității și
să mă lase să descopăr esențe. Acel ceva inefabil, indicibil, fantastic al
existenței. Și mirarea. Și nostalgia. Și umorul. Dar mai ales tristețea. Și
peste toate atotstăpânitoare – muzica. Printre amintiri, sunete, melancolii,
tăceri, șoapte strecurate printre rânduri, învolburarea unui verb, să acced către vibrații noi care să mă
îmbogățească, să mă înnobileze, să văd nevăzutul și să cuprind necuprinsul.
Fără pretenții, fără prețiozități, simplu și profund. Imaginile au fost
însoțite în această magică călătorie către sine și de distinsa prezență a
fiicei domniei sale, regizorul de televiziune
Viorica Doga, caldă și protectoare la fiecare ieșire în scenă a
maestrului. Și gândurile acroșate interlocutorului s-au întâlnit cu ale noastre
și cu mâinile inimilor noastre, într-un interviu acceptat cu nedisimulată
disponibilitate.
Lili Bobu: Celebrul
scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al premiului Nobel pentru
literatură (1982), ,,titanul realismului magic”, plasat astăzi într-un panteon
indiscutabil al marilor artiști ai cuvântului, întrebat fiind ce este
inspirația (o întrebare devenită clișeu), a răspuns că nu o concepe ,,ca pe o
stare de grație, nici ca un suflu divin, ci ca pe o reconciliere cu tema… Când
vrei să scrii ceva, se stabilește un fel de tensiune reciprocă între tine și
temă, așa încât inciți tema și tema te incită pe tine. Există un moment în care
toate obstacolele cad, toate conflictele se separă și ți se întâmplă lucruri la
care nici nu visai și atunci nu există nimic mai minunat pe lume decât să
scrii. Asta aș numi eu inspirație.”
Pentru dumneavoastră ce
este inspirația?
Maestrul Eugen Doga: E o scânteie…, dar omul
este resursa tuturor actelor creatoare, suficient în sine, capabil să
transforme scânteia într-o operă de artă durabilă, nemaifiind nevoie de
suplimente. Muzica singură nu vine niciodată. Sunt niște invenții ale unor oameni
neputincioși poveștile despre inspirație, muze etc. Muzica nu vine, pentru ea
trebuie găsit un sol prielnic, o platformă potrivită. Ea nu vine în deșerturi…
Sosirea ei trebuie pregătită, e o chestiune atât de subtilă, încăt nici nu știu
cum ar putea fi împărtășită, din această cauză am decis să nu dau lecții
altora, nici chiar la Conservator. Inspirația e o energie acumulată, e rezultatul unei munci reușite. Eu nu
înțeleg creația prin chinuri. Cred în creația care îmi aduce plăcere și
fericire. Dacă eu sunt nefericit când compun, ascultătorul va fi și el
nefericit când ascultă. Când creezi este ca și cum ai merge în necuprins și nu
te poți opri. De fapt nu știu să definesc inspirația, cum nu știu ce este
femeia, dragostea... Ele sunt infinituri...
Lili Bobu: În volumul
,,Parfumul de Guayaba”, în dialogurile cu prietenul său Plinio Apuleyo Mendoza,
același prestigios romancier, Gabriel Garcia Marquez, mărturisește: ,,Am
început să scriu din întâmplare… După aceea am căzut în capcana de a scrie din
plăcere, pentru ca apoi să cad în cealaltă cursă, aceea de a nu-mi fi plăcut
nimic mai mult pe lume decât să scriu.”
Maestre, și
dumneavoastră ne-ați surprins plăcut cu dăruirea, talentul, coloratura emotivă
din scrierile ce vă poartă semnătura, o altă latură creativă măiastră a
personalității dumneavoastră. Au existat de-a lungul vieții momente care ar fi
putut să vă deturneze destinul spre unul literar?
Maestrul Eugen Doga: Sunt convins că talentul
e de la Dumnezeu. De la El cred că vine toată această energie ce se implantează
într-un cip de ordinul micronilor odată cu conceperea viitorului om și care
este o „substanță” energetică de natură cosmică, care se poate dezvolta, se
poate direcționa, specializa, dezvălui ori dimpotrivă, din start, se poate
ucide.
Aș fi scris și proză, aș
fi practicat și creația literară (ei, iluzii amatoricești...), dacă nu mi-ar fi
ocupat muzica tot timpul. Muzica rămâne prima și eterna mea iubire! Așa, ca un
fel de pauză muzicală, într-un exil literar, de-a lungul timpului, la Moscova,
în limba rusă, au văzut lumina tiparului câteva scrieri: volumul ,,Bijuterii
nemuzicale sau spirala virtuală a timpului” și cărțuliile pentru copii ,,Djoi
și aventurile lui câinești”publicate la S-Petersburg (despre cățelul meu) și
,,Amur și aventurile lui amurești”, dedicată celui mai fidel ascultător al meu,
motanul. Acum lucrez la un volum care va avea peste 400 de pagini scrise,
completate cu fotografii, cu titlul provizoriu ,,Meditații sau sclipiri pe
marginea autografelor memoriei mele”. Cel mai mult sufăr că nu cunosc limba
română așa cum mi-aș fi dorit. Să scriu în limba care „tânguiește” în genele
mele și care mă îndrumă spre casă.
Lili Bobu: Am în față o
fotografie peste care timpul a așternut amintiri: privirea unui băiat de nici
paisprezece ani, parcă ar vrea să spună: „eu sunt cel pe care-l așteptați”.
Atitudinea sigură contrastează cu vârsta puberă…
Maestrul Eugen Doga: Nu-mi place mersul
vremii. Eu l-aș întoarce invers, spre tinerețe. Tinerețea este admirabilă.
Pentru ea nu există obstacole de netrecut. Tinerețea nu știe de timp, de
oboseală, de liniște… Pe atunci ori chiar de la prima suflare, descopeream
lumea cu lună și soare, cu păduri și pârâiașe, cu ciripit de păsări și turme de
oi, cu frumoasele povești ale bunicii… Hai mai bine să urcăm noi mai sus de
cer, spre aștri, „luceferi și infinituri”. Acolo e veșnica tinerețe. Spre ea ne
duce visul. Și muzica. Ori poate invers. În această fotografie chipul meu
trădează tristețea mamei care și-a făcut mari emoții când a auzit că noi,
câțiva băieți din sat, după ce terminăm școala de șapte ani, dorim să învățăm
muzică. Nopți nedormite, perne ude de lacrimi vărsate în taină și „of-urile”
izbucnite din adâncurile sufletului rănit al mamei caracterizau acele grele
momente în casa noastră. O vedeam dimineața, cu ochii inflamați și privirile ei
lungi, în care se putea citi dragostea nemărginită față de copilul ei rămas
orfan… Nu știu dacă mama a prevăzut într-un final viitorul muzician din mine
sau nu, dar ea mă iubea într-atât, încât, probabil, Forța Supremă a
binecuvântat-o, iar ea mi-a transmis cu ușurință și din tot sufletul această
binecuvântare, lăsând pe fruntea mea câteva lacrimi fierbinți și o povață
duioasă, așa cum n-o putea exprima nici vioara fermecată a lui Stradivarius, cu
urarea de a deveni Om. Pentru mine, etalon a fost și va rămâne viața și munca
mamei mele.
Lili Bobu: Cel mai
sensibil și înduioșător eseu al dumneavoastră este cel dedicat mamei, pe care
ați divinizat-o. Versurile memorabile ale regretatului poet Liviu Damian ne
transpun în lumea copilăriei dumneavoastră, în curtea casei părintești de la
Mocra, umblând desculț prin iarba dătătoare de energie.
„Rugați-vă pentru
nemurirea salcâmului meu, / poeți cu lire înstelate, / și voi stejari de pe
cetate, / și pești ce fulgerați în heleșteu. / Că el curat răsărind din lut / prin
trai sfințindu-și locul / la răi nu s-a vândut / spre a-și spori norocul. / De
căngile rădăcinilor sale / se mai țin casele, dâmbul, / cum de norme morale- /
sufletul, blândul. / E cerul sfânt în lucrare. / Îl ară albinele, trezele. / Graiule-fulger
și floare, / pure ți-s meterezele. / Salcâmul acesta care-mi crește / din
pragul casei părintești / la frunză-i tânăr, / iar la gânduri / e ca bătrânii
din povești. / Salcâmu-acest cu frunză rară, / cu trunchi brăzdat de
semne-adânci, / fântâna, casa și suflarea / mi le-a cuprins în rădăcini.”
Salcâmul unește
rădăcinile telurice cu stelele înaltului, păzind matricea, locul, baștina,
casa. Nu doar el, semn al perenității și rezistenței, s-a plantat la poarta
casei părintești, în pragul ei, dar și fântâna săpată de un neam mândru și
neascuns, ea fiind reprezentarea lirică a mamei:
„Mama nu plângea între noi, / își lua
căldarea și se ducea la fântână. / Aplecată peste vârtej / în lumina puțină a
serii, / scotea supusă / din gura izvoarelor / căldarea cu apă / și lacrima
ei.”
Semnul salcâmului și
izvorul fântânii, liniștea și înaltul tărâmului care v-a zămislit și pe care-l
considerați probabil centrul universului le-ați zugrăvit cu atâta profunzime și
sensibilitate în capodopera „Balada pentru vioară și orchestră”, care este
patria, copilăria, durerea acestui pământ, speranța… Din acel sătuc de pe malul
Nistrului, desculț la piatra de hotar, în calitate de ambasador al propriei
demnități, ați plecat să cuceriți o lume cu solemnitatea, măreția și mesajul
solar al operei dumneavoastră, ocrotit de rugăciunile măicuței.
Maestrul Eugen Doga: Ceața amintirilor se
topește și nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc și mama, cu părul
alb ca pânzele acelea întinse lângă izvoare pe iarba verde, mă așteaptă la
portița din ograda casei copilărei mele. Mă înfior de fiecare dată când îmi
aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca și acum, când stau la masa de
scris, cu pianul în preajmă, care tace și el pentru a-și aduna gândurile… Ce
straniu e…! Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor și nu plugar, scriu
muzică și nu cresc pâine?
Și iarăși prind a
răscoli amintirile… Aplauze, aplauze… Și numai mama în sală plânge. Alături de
ea, întotdeauna mic, o întreb: De ce plângi, mamă? Dacă ai ști, îmi răspunde,
cum mă doare sufletul… și dacă ai ști cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în
această zi… Bucuriile și suferințele mamei. Nu știu dacă este o muzică mai
frumoasă decât vocea mamei. Încerc să o pun pe note și atunci cântecul ei de
leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt și îl aud cântat în filmul „Maria,
Mirabela”. Încerc să-i surprind în sunete pașii ei ușori și mereu grăbiți și,
poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis și de basm a
Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria
noastră!
Lili Bobu: Sunteți
mândru că v-ați născut în Moldova și nu ați renunțaț niciodată la această
identitate, chiar și sub cumplite vremi, dimpotrivă, i-ați dat grandoare și
recunoaștere internațională. Sunteți un homo viator infatigabil, străbătând
lumea în lung și-n lat, făcând câteodată din Chișinău, „orașul dumneavoastră
alb”, un nod aerian sau feroviar, fără a mai trece uneori pe acasă, pe strada
care, nu întâmplător, poartă numele poetului național Mihai Eminescu, în zilele
când, debordat de diferite proiecte culturale, trebuie să ajungeți de la
Moscova la Chișinău, de la Chișinău la București și de aici spre marile
capitale ale lumii, cu neprevăzute schimbări de agendă.
Numai dumneavoastră
ne-ați putut demonstra cum e să te duci mai la est ca să ajungi mai la vest,
privilegiind viața, contactele umane și relațiile dintre mentalități.
Maestrul Eugen Doga: Eu aparțin spațiului
românesc, îmi iubesc Moldova, creez pentru binele ei și nu am fost niciodată
tentat să renunț la ea, nici măcar pentru un alt colț de Rai, fiindcă aici a
coborât Luceafărul, poate chiar și pentru mine…
Iubesc orașul Chișinău
și îmi este dor de el, fiind mai mult timp departe. Aici am primit educația
profesională, aici m-am format, aici am început o familie și aici sunt
admiratorii mei. Aici îmi invit prietenii din străinătate. Am un salon muzical
în propria-mi locuință, unde invit oamenii apropiați mie spiritual, la
șezătoare, să ascultăm muzică, să comunicăm și pur și simplu să ne revedem.
Este orașul căruia i-am dedicat o parte din muzica mea, printre care și Imnul
„Orașul meu alb”. Oriunde ne-ar purta pașii, pe marile scene ale lumii, m-am
convins de nenumărate ori că arta ne trezește la viață memoria afectivă, uneori puțin amorțită: ne aduce
mereu Acasă, la izvoarele genelor noastre, cu cântece și dansuri pornite de la
crestele bătrânilor Carpați, legănate pe valurile azurii ale Dunării și duse
hăt, cu chiote și tropote de opincuțe în orașele și satele dorului nostru...După
concertul grandios dedicat aniversării a 80 de ani, de la Teatrul de Operă și
Balet din Chișinău (07.05.2017), ca un gest moral reparatoriu pentru anii în
care am fost ,,înstrăinat” și ignorat, cu sprijinul Ministerului Educației,
Culturii și Cercetării, prin persoana doamnei ministru Monica Babiuc, voi avea
mai multe recitaluri la cunoscute obiective de patrimoniu
restaurate din raioanele Anenii Noi (Castelul ,,Mimi”), Căușeni (biserica
,,Adormirea Maicii Domnului”, Casa de Cultură), Soroca (Palatul Culturii),
Hâncești (Complexul istorico-arhitectural ,,Manuc Bey”), precum și la Teatrul
Verde - Chișinău.
Lili Bobu: În aceste
peregrinări prin lume, ați concertat vreodată la Mocra, satul care v-a
zămislit, care v-a dăruit universalității?
Maestrul Eugen Doga: Eu știu că am o mare
datorie față de neamul meu, față de pământul acesta unde am respirat primul cer
curat, unde am făcut primii pași, cu mâna prinsă de fusta mamei. Destinul mi-a
trasat o traiectorie mai largă ca acest spațiu natal. Eu călătoresc departe de
Mocra, de Nistru, de codrii mei, dar mereu mă simt atras acasă, la baștină. Să
achit datoria. Cu forțele mele neegalate. Dumnezeu nu a știut geografie. El a
creat Pământul și oamenii, iar oamenii, din orgoliu, au născut hotare cât mai
înguste, cât mai separate. Mi-a fost greu până acum să cânt pentru acei care
mi-au furat mormântul mamei și mi-au ucis bucata mea de cer… dar în toamna
aceasta voi concerta cu orchestră
simfonică și soliști din Tiraspol în centrul raional al orașului Râbnița și, din
păcate, nu la Mocra, în satul meu natal, fiindcă nu s-au găsit fonduri
suficiente pentru renovarea Palatului de Cultură. O parte din consătenii mei
vor fi aduși cu autobuzele la acest concert. Acolo sufletul mamei încă cred că
mă așteaptă să vin. Și voi ajunge, chiar dacă voi fi nevoit să concertez în aer liber.
Lili Bobu: Din ziua în
care buna dumneavoastră prietenă din studenție, Ludmila Mișov, v-a dăruit un
volum cu versurile lui Mihai Eminescu, v-ați îmbolnăvit de „eminescianită”,
înfruptându-vă din măduva cuvintelor pentru a trăi o intensă stare de poezie,
într-o juxtapunere de exerciții, tatonări, într-un efort de a găsi filtrul
propriu de percepere a universului eminescian.
Odată cu trecerea
vremii, pentru dumneavoastră poezia marelui poet a devenit un subiect de
inspirație inepuizabil, un atribut al geniului și al mitului lucrător, creativ.
Maestrul Eugen Doga: Nu cred că voi fi
original dacă voi spune: Eminescu deține un loc enorm în creația mea. Aceasta e
ca și cum aș spune că respir, privesc, aud. El este o parte din mine. Și pentru
această declarație nu exagerez cu nimic. Poate că eu sunt una dintre milioanele
de coarde invizibile ale acestei lumi, imensă liră a Universului pe care a
creat-o cu atâta talent Eminescu și de care eu am îndrăznit să mă apropii…
Eminescu este atât de mare, încât și universul este mic pentru el. Către el
trebuie să mergem în toate direcțiile: înapoi la Eminescu sau înainte spre
Eminescu… Fiecare îl caută pe Eminescu în sine, în forul său interior. El este
cosmic, geniul său aparține tuturor. Vocea lui este a unei figuri universale.
Mă bucur că m-am născut pe acest pământ, care l-a dat înaintea noastră pe
Eminescu. Mi se pare că poeziile sale le
cunosc din copilărie, atât de aproape le simt, atât de personale, conforme cu
sufletul meu.
Lili Bobu: Răsplata
supremă a creativității și a valorii operei de inspirație eminesciană o
constituie partitura baletului „Luceafărul”. Momentul cel mai dificil în
scrierea baletului a fost să începeți. De la un punct încolo totul a fost un
fel de frenezie care avea să dureze zece ani, într-o stare de erupție
vulcanică, căci, cu cât forța, talentul sau geniul compozitorului sunt mai
mari, cu atât mai insurmontabile se dovedesc dificultățile construcției operei
în ansamblu, dar și în detaliile ei.
Maestrul Eugen Doga: Eu aveam ideea „crudă” a
baletului Luceafărul de prin anul 1971, dar nu aveam un libret pe potrivă. Emil
Loteanu, fascinat de opera lui Mihai Eminescu, a realizat o creație
excepțională, poetică, teatrală, spectaculoasă și mie nu mi-a rămas decât să
descifrez muzica eminesciană care era în libret. Ambii am scris din profunzimea
sufletului acest balet, cred că de aceea ne-a și reușit. Am început baletul în
1971, dar l-am finisat abia peste 10 ani (după ce am scris muzica la filmele
„Maria –Mirabela” și „Anna Pavlova”), prezentându-l publicului de la Chișinău
pe data de 6 iunie 1983. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de
creație. După prezentarea a două montări ale baletului la Teatrul de Operă și
Balet din Chișinău, dar și o pauză mai mult de un sfert de veac, ar fi minunat ca acesta să fie transpus
coregrafic de un artist român, căruia nu ar fi nevoie să i se spună cine este
Eminescu și că „Luceafărul” nu este „Demonul” lui Lermontov. Deși un artist mare nu e dependent de codul
său genetic. Dar unde e de găsit un asemenea artist?
Lili Bobu: Prin anul 1992,
doamna Ambasador Iuliana Gore Costin v-a dăruit un volum în miniatură cu
versurile Veronicăi Micle. Ați descoperit astfel poezia muzicii și muzica
poeziei unei creatoare vândută iubirii. Nu ați avut un dialog cu această
poezie, ci pur și simplu, ca pe o doamnă frumoasă, ați luat-o de braț.
Maestrul Eugen Doga: Versurile Veronicăi
Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aș fi
descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm
încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâta în creația Veronicăi
Micle, încât la un moment mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu –
asta până-n clipa în care am înțeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la
o persoană la alta cu aceeași forță poetică, cu aceeași intensitate a trăirii
sufletești. E greu să găsești în toată opera lui Eminescu un loc unde nu-i și o
adiere din această imagine a Veronicăi Micle. Atâta dragoste, atâta căldură,
atâta ură, devotament, pasiune, atâta spațiu în aceste sentimente transpuse pe
note...
Am încercat să împac
trăirile pământești ale Veronicăi Micle cu cerul și trăirile universale ale lui
Mihai Eminescu, am dorit să fac ceea ce nu s-a putut înfăptui în viață, să-i
cunun prin artă, prin dialogurile lor de dragoste. Și sunt foarte fericit
pentru că mi-am îndeplinit un vis. Am
adus aceste dialoguri muzicale de pe mari scene ale lumii, acasă, la matca poeziei,
la Botoșani și în orașul marilor iubiri, la Iași, grație gestului de
solidaritate artistică și implicării prodigioasei Asociații Culturale REGAL
D'ART și a unor artiști remarcabili: soprana Alexandra Coman, tenorul Sorin
Lupu, virtuozul acordeonist Vitalie Advahov, orchestra simfonică REGAL D'ART, sub bagheta admirabilului
dirijor Marius Hristescu, într-un melanj artistic de înaltă ținută, moderat cu
profesionalism și dăruire de Octavian Ursulescu.
Dialogurile dragostei
născute din mrejele iubirii mistuitoare dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle
s-au adunat în primul volum de arii și romanțe, lansat în luna aprilie, 2017,
la Chișinău și prezentat magistral publicului spectator de scriitoarea Lucia
Olaru Nenati, împreună cu volumul ,,Muzica este prima și ultima iubire”,
realizat de reputata scriitoare și regizoare Luminița Dumbrăveanu, care, într-o
carte încăpătoare și luminoasă ca o Casă
Mare, a adunat toate materialele ce poartă semnătura domniei sale și a unor
apreciați colegi de breaslă. M-a descusut atât de profesionist, adânc, amănunțit
și cu răbdare, încât m- a predispus la o sinceră confesiune despre viața și
creația mea.
Până la sfârșitul
acestui an va ieși de sub tipar și al doilea volum de arii și romanțe pe
versurile lui Mihai Eminescu și ale
Veronicăi Micle. Dar bat la ușă alte noi lucrări din ,,Dialogurile dragostei”,
care sper că vor vedea luminile rampei.
Lili Bobu: A existat în
cariera dumneavoastră un moment în care să fi simțit dorința de a „opri clipa”
– cum spune Faust?
Maestrul Eugen Doga: Momentele scrierii baletului
„Luceafărul”. Mai mare fericire eu nu am mai trăit niciodată! Cinci sute de
pagini de partitură cu sute de mii de note le-am scris în două luni și
jumătate. Săream în sus de bucurie, dansam de unul singur, zâmbeam, plângeam…
Toate astea din cauza succesiunilor fericirilor ce mă surprindeau pe măsura
„dezvăluirilor” sau din cauza torentului acela afectiv-inspirativ „din care nu
știi care și nu știi de unde”, ce mă mișca continuu și nu îmi dădea odihnă deloc. Era destul să
dorm câte 15 minute pe zi… Câtă plăcere apoi parcă nici că nu mi-ar fi făcut
foițele partiturilor terminate…! Afectivul creștea progresiv odată cu măsura de realizare a proiectului, a
dezvăluirii ideilor ce stăteau acolo undeva în mine ori din eter ca să-mi
coboare prin creație. Câteva note mult așteptate și găsite în mod strălucit mă
aprindeau, îmi dublau forțele de imaginație creativă, apoi îmi aduceau încă o
doză de dragoste și nu mă lăsau deloc în
pace, vrând a mă stoarce până la capăt… Atunci nu aveam cum să mă împotrivesc…
fiindcă îmi plăcea asta! Da, fără
plăcere, chiar fără un pic de dragoste, nu se face nimic bun…
Lili Bobu: Ați abordat
cu atâta măiestrie mai multe genuri muzicale, promovând libertatea de expresie,
manifestarea fanteziei, originalității și spontaneității în registre diferite -
o sinergie a artelor care întâlnesc geniul, opera dumneavoastră cucerind prin
sinceritatea emoției și sublimul sentimentelor…
Maestrul Eugen Doga: Mie îmi plac toate
genurile muzicale. Nu genul stă la baza muzicii, nu cantitatea sau sofisticarea
acordurilor, ci încărcătura emoțională a acestor acorduri, energia fiecărui
sunet în parte. Nu văd care este diferența între balet, operă, romanță sau
cântec pentru copii. Scrierea lor presupune același afort, aceeași mare
răspundere, căutare, pornire în neștiut. Și îmi place să rămân cu prima
impresie. Rareori ascult de două ori aceeași muzică, nu citesc poezia până la
capăt înainte să fac muzica, nu citesc de două ori o carte, nu privesc aceleași
filme… mai mult decât atât, când scriu muzica, le spun tuturor artiștilor: voi
grăbiți-vă să luați partiturile de la mine, pentru că eu le stric dacă mă
întorc la ele.
Lili Bobu: Există un
mister al puterii creatorului și o alienantă singurătate a celor care acced la
ea și o dețin. Este o profesiune solitară. Nimeni nu te poate ajuta să creezi
ceea ce ai de dăruit lumii. Ați fost un privilegiat în acest sens, pentru că
soția dumneavoastră, distinsa doamna Natalia, a dat dovadă de un devotament și
de o putere de înțelegere a destinului cu totul excepțional al celui de care
și-a legat viața, care mă duce cu gândul la Anna Grigorievna Dostoievskaia,
menită să aline neodihnitele dureri nestinse, confirmând astfel că punctul
dumneavoastră de sprijin e iubirea familiei. Căci nu e deloc ușor să fii soția
unui geniu...
Maestrul Eugen Doga: Ea a fost partenerul de
drum discret, alături de care am putut realiza toate lucrurile telurice, cu
care am împărțit tăcerea, îmbinând armonios temperamentul meu exaltat cu
discreția unei anemone…
Eu mă ocup cu creația și
din cauza aceasta a suferit și suferă familia mea. Nu pot să le acord suficient
timp persoanelor dragi, chiar dacă îmi doresc acest lucru foarte mult. Creația
și dragostea sunt de genul feminin, iar femeile sunt egoiste, capricioase, ca
tot ce derivă din admirație, prietenie sau din entuziasm necontrolat. Nu cred
că vreo femeie acceptă să împartă dragostea cu cineva sau cu ceva. Și creația,
și femeia doresc dragostea dăruită integral și exclusiv.
Lili Bobu: Întruchipați
astăzi perfecta concordanță dintre valoare și calebritate, dintre biografie și
operă. Dacă ar fi să vă calificați opera, dacă ar fi să o evaluați, ocolind
notele subiective, cum ar suna această evaluare?
Maestrul Eugen Doga: Încerc ca tot ce scriu
să îmi placă, altfel nu pun creionul pe hârtie, nu încerc să mâzgălesc această
hârtie și să aduc un gunoi în societate. Trebuie îndreptată sulița creației
către sine, spiritul tău trebuie să se miște. Dacă nu se mișcă spiritul tău, nu
se va mișca cine vine în sală. Ce mă poartă pe mine în timpul scrisului? Eu tot
timpul îmi imaginez ascultătorul în fața mea, iar muzica mea, acest suport
spiritual, să pătrundă în inima ascultătorului. Tot ce conține această simțire
pornită de la compozitor, transpusă de interpret, să nimerească pe câmpul
simțirilor celor care ascultă. Este un proces comun. Este o creație comună.
Unii cântă și reproduc aceste sentimente de bucurie, alții recepționează
această stare. Când urc pe scenă și văd fețe luminoase care absorb această
energie, trăiesc mereu aceeași stare emoțională, știu că aceasta este evaluarea
trudei și operei mele. Sunt fericit că am acest lucru, pe care mi l-a dăruit
Dumnezeu, acest privilegiu de a comunica cu lumea. Sunt fericit când pot să-i fac mulțumiți pe oameni. Căldura
publicului, zâmbetele de fericire de pe fețele spectatorilor, inimile înălțate
la o nouă vibrație - iată împlinirea mea. Le mulțumesc tuturor celor care mă
ajută să le dăruiesc oamenilor o sărbătoare!
Lili Bobu: Asemenea unui
remarcabil eseist, îndoielile ni le câștigăm trudind din greu, dar dezamăgirile
ne vin de la sine, ca și cum ne-ar aștepta dintotdeauna. Care este cea mai mare
dezamăgire profesională a vieții dumneavoastră?
Maestrul Eugen Doga: Mă întristează când sunt
ignorat. Ignoranța pentru mine este mai rea decât critica. Atunci când ești
criticat, înseamnă cel puțin că ești urmărit, că le pasă oamenilor de tine și
de muzica ta. Cei care creează astăzi ar trebui susținuți de stat. Autoritățile
ar fi bine să comande lucrări noi pentru fiecare sezon teatral sau muzical.
Dacă nu ești distribuit, cântat, citit, respectiv apreciat, creatorul din om
moare. Creația este un organ viu. Păcat că statul este atât de indiferent față
de oamenii de creație. Nu mai vorbesc de retribuțiile și pensiile lor mizere….
Lili Bobu: N-ați
păcătuit decât prin eleganță. Ar fi trebui să trăiți în epoca romantică, care
pleda, așa cum a afirmat Emil Cioran, pentru „o abandonare în fluiditatea
noastră interioară, sorbind cu o voluptate intimă toate fierberile și
agitațiile lăuntrice, trăind cu intensitate infinit bogată întreaga creștere
interioară pe care experiențele spirituale o dilată până la plenitudine”. Cât
de acasă ar fi fost Mozart, Chopin, Ceaikovski, Beethoven, Strauss, Verdi,
Brahms… muzica lor contopind trăiri multiple
și diferențiate ce se dezvoltă într-o efervescență dintre cele mai fecunde…
Maestrul Eugen Doga: Societatea noastră, din
păcate, este poluată de o muzică mediocră, nearmonioasă. Eu sunt un romantic,
îmi place romantismul, îl caut. Acum romantismul a dispărut și din acest motiv
nu mai scriu muzică pentru filme. Astăzi, filmul promovează vulgaritatea,
violența, crima… iar eu caut romantismul, acea muzică care să te înnobileze, să
curețe oamenii de toate elementele negative care îi împovărează, îi subjugă, ca
o sinucidere latentă. Sper, totuși, că filmul romantic va renaște. Va veni și
pentru mine.
Lili Bobu: Eu cred în
talentul de Pasăre Phoenix al acestui neam. Sigur că fără ctitorie, fără a zidi
ceva în țara ta, nu ai cum să intri într-un dialog în galeria uriașă a culturii
universale. Cultura e ca o stâncă: oricâte valuri, unele năpraznice, ar lovi în
ea, rezistă dacă-i autentică. Ea poate deveni moneda noastră de schimb. Printre
atâtea crize care bântuie lumea, având în vedere toate schimbările sociale, ale
mentalităților, ale psihicului uman, corelate cu revoluția tehnologică, încotro
credeți că se îndreaptă cultura?
Maestrul Eugen Doga: Dumnezeu nu ne-a dat
petrol și bogății, dar ne-a dat oameni și har. Oamenii aceștia investiți la
cârma culturii trebuie să elaboreze politici culturale mereu regândite pentru a
fi adaptate unei nevoi de reînnoire, de deschidere către satisfacerea unor noi
necesități imperative, evidente nu doar pentru cercurile culturale, ci și
pentru particularitățile unei societăți în permanentă mișcare.
În a reconfigura lumea
și mersul culturii nu este suficientă numai muzica. Ea ne poate doar ajuta.
Societatea e ca o orchestră simfonică mare, cu o sumedenie de instrumente
diferite. Fiecare are glasul său propriu. Și numai datorită combinației de
sunete căpătăm o sonoritate perfectă. Rămâne numai să fie un dirijor de forță,
care să conducă această orchestră și să cucerească inimile celor care o ascultă
din sală.
Lili Bobu: Care sunt
amintirile și satisfacțiile din aceste fabuloase călătorii, la care țineți cel
mai mult, referitor la diversele întâlniri pe care le-ați avut, decisive,
copleșitoare, cu personalități marcante ale vieții culturale? Cu ce prietenii
v-a răsplătit viața de-a lungul anilor?
Maestrul Eugen Doga: Am avut un mare noroc să-i cunosc, să
colaborăm și să învăț de la oameni cu harul lui Dumnezeu, valori autentice care
nu mai sunt printre noi. La începutul începuturilor au fost profesorii mei,
Pablo Baccini, care mi-a insuflat dragostea de muzică și muncă, compozitorul
Solomon Sobel, care m-a învățat să scriu muzică și Marc Copîtman, care m-a
inițiat în arta polifoniei pe care se țin pilonii și edificiul unei partituri.
Artistul Gheorghe Vodă m-a invitat la primul film pentru care am scris muzică.
Anatoli Badhen din Sankt Petersburg m-a învățat să iubesc orchestra și să fiu
artist. Regizorul Ion Popescu Gopo m-a orientat spre propriile mele resurse de
creație pentru a le scoate la suprafață și a cânta frumusețea copilăriei în
musical-ul „Maria, Mirabela”. Celebrul Emil Loteanu, un poet romantic, un
fantezist, un îndrăgostit și un cutezător mi-a deschis porțile marilor
universități cinematografice la care am studiat rolul muzicii în dramaturgia
filmului. Marele Grigore Vieru m-a cucerit cu forța sa poetică și creativă. Pe
versurile lui am scris foarte multe cântece care au avut și mai au și astăzi
succes la public. Vieru și Loteanu mi-au fost sursă de creație, de simț
artistic, artizanism pe încercări serioase în
arta comună. Cu ei am trecut traseele necunoscute de mine în ale
creației, asemenea lui Columb și Magellan în drumurile lor pe mări, către
ținuturile ulterior descoperite. A fost o încercare spirituală puternică, care
putea să aibă loc numai pornită de la marile talente sau de la marile forțe
creative artistice, după cum erau acești doi trimiși ai Domnului în calea mea,
dar și pentru toată cultura românească și cea universală.
Eu mereu le simt
lipsa…mie mereu nu-mi ajunge nici acum tăcerea lui Vieru, pe care o ascundea el
acolo în adâncul lui, în comoara lui spirituală, energia cea cosmică care se
prefăcea în bijuterii poetice. Îmi lipsește și Loteanu…. Era un vulcan căruia
i-au stopat erupția aceia care se temeau de lava lui fierbinte, ce venea precum
torentul cel puternic care și așa a rămas numai pe jumătate descoperit și
explorat… Dar ce jumătate!
Cu plecarea lui a
dispărut și filmul poetic, romantic. De atunci nu mai scriu nici eu muzica care
mi-a creat cândva o anume carieră, m-a făcut cunoscut și solicitat pe tot
globul pământesc. Din acest triunghi creativ, a rămas doar o singură latură în
care s-a strămutat pentru totdeauna memoria anilor petrecuți împreună. În mine
s-au adunat sclipirile astrale pe care le-am cules de la acești mari artiști și
le-am împletit împreună într-o cunună de diamante, o coroană pe care noi am
pus-o pe capul neamului nostru și așa dezbinat și anevoios cu speranța… Cine
știe oare dacă această cunună se va mai încununa cândva cu marea noastră
familie a neamului nostru întregit, ce anume i-ar putea aduna la o masă rotundă
la care noi tustrei am petrecut copilăria și am gustat mămăliguța galbenă ca
floarea soarelui… S-ar putea vreodată, cândva?
Eu am avut și am
prieteni buni și devotați. Nu mulți, fiindcă prietenii cer și ei atenție, timp.
Dar de unde să-l iei pe acest domn enigmatic numit timp? Și mereu m-am întors
la prietenul meu cel mai bun și devotat
ce se află în interior – la Sine.
Lili Bobu: De-a lungul
pasionantei și pasionatei dumneavoastră vieți, ați dat nenumărate interviuri.
Care anume dintre întrebări nu vi s-a pus încă și v-ar plăcea să vi se
adreseze?
Maestrul Eugen Doga: O, multe sunt! Poate...
de ce îmi este frică?
Lili Bobu: Și de ce vă
este frică, maestre?
Maestrul Eugen Doga: Principala condiție cum
să duci totul la reușită este să eviți orice neîncredere în sine, orice frică
față de sine. Trebuie să crezi în ceea ce faci și să mergi cu încredere, să nu
te gândești la ceea ce ar spune cineva, dacă vor bate sau nu cu arcușurile…
Stai în sală și nu în scenă, ascultă-te! Cel care te ascultă din sală nu te va
minți niciodată, îți va spune adevărul. Pentru mine este important nu doar a
cuceri publicul, ci mai ales a-l păstra. Mă tem să nu-l dezamăgesc! Mă tem de
momentul când un spectator ar putea părăsi dezamăgit sala de concert… Mă tem ca
nu cumva vreodată să mă părăsească muzica... Și îmi mai este frică de ziua
risipită în lucruri secundare, fără să las nicio urmă, trăind acea zi deșartă…
Lili Bobu: Am cedat
măgulirilor muzicii dumneavoastră, chemărilor ei, tuturor universurilor pe care
le-a trezit în noi, într-o epidemie de extaze… Am îndurat stăpânirea ei despotică…
Sunt în asentimentul distinsei doamne Monica Babuc, Ministrul Culturii, care,
citându-l pe Nichita Stănescu - „suntem ceea ce iubim”, a declarat că noi îl
iubim pe maestrul Eugen Doga! Ireversibil! Și îi iubim muzica pentru că ea face
cu noi ceea ce face cu un om dragostea: îl înalță deasupra rutinei, îl face să
uite necazurile vieții, îl face mai drept și mai luminos.
Acesta este mesajul
lumii către dumneavoastră. Care este mesajul maestrului Eugen Doga către
Univers?
Maestrul Eugen Doga: Muzica mea este o formă
de comunicare universală. Ea nu are nevoie de traducere. Vreau să cred că ea
aduce oamenii împreună, șterge limitele, naște binele…Îmi place să mă iau la
întrecere cu timpul: „spectacolul vieții continuă”, este în plină desfășurare,
iar protagonistul lui este în putere și se simte neînvins. Strigătul meu:
Îmbătați-vă din dragoste de viață, de lumină, de oameni buni și frumoși!
Purtați în sinele vostru dorul dragostei! Misiunea noastră este să fim
fericiți!
Lili Bobu: Umilă
condescendență maestre, pentru împroprietărirea cu dragoste! Parafrazând
versurile bunei noastre prietene întru spirit, scriitoarea Lucia Olaru Nenati,
am primit ordin să trăim Lumina și trudim să-ndeplinim porunca grea, cu
speranța întâlnirilor, la adânci tinereți, la Seratele dumneavoastră de la Casa
de Creație de pe Planeta Eugen Doga!
Până atunci, așteptăm ca
Providența să vă înscrie prin vârstă și operă pe orbita unei performante
longevități, pentru care să vi se decerneze singurul trofeu care vă lipsește
din palmares, Trofeul Longevității!
P.S.
Prezentul interviu a fost completat
de reflecțiile maestrului asupra muzicii, onoarei, nobleții, iubirii, decenței…
din cadrul unor interviuri consemnate într-o serie de publicații prodigioase,
străfulgerări de imitație, extaze împrumutate, fiori deprinși de la distinși și
onorabili jurnaliști profesioniști: Alice Năstase Buciuta, Luminița
Dumbrăveanu, Emilia Ghețu, Aneta Grosu, Rodica Iuncu, Valerian Mihoc, Liliana
Popușoi, Tatiana Țîbuleac. Adâncă plecăciune!
Lili Bobu
Asociația Culturală ,,REGAL D'ART”
Material publicat şi în LITERATURA ŞI ARTA, din 25 octombrie 2017, manager general Nicolae Dabija
Minunate amintiri - Pe scena teatrului Vasile Alecsandri
Iasi, 17 Mai 2017 - Concert Extraordinar Aniversar Eugen Doga: Dialogurile Dragostei...
Maestrul Eugen Doga si Rodica Elena Lupu
Rodica Elena Lupu şi Octavian Ursulescu
Rodica Elena Lupu şi soprana Alexandra Coman
Rodica Elena Lupu şi tenorul Sorin Lupu
