PLOAIA, de Rodica Elena Lupu

PLOAIA

O tresărire la primul tunet.

Nu se simţea nici o adiere de vânt.

Frunzele atârnau în copaci

într-o neclintită aşteptare.

Văzduhul era de un cenuşiu plumburiu.

Un fulger brăzdă cerul.

Al doilea bubuit de tunet

se auzi din depărtare.

Dar nu ploua. Tună din nou.

O picătură de ploaie îmi căzu pe mână,

dar nu mai mult. Alt tunet bubui.

Mai întâi încet,

Cu un mic foşnet în copaci,

şi atât de măruntă, că nici n-o vedeam,

ploaia a început să cadă.

Mai repede şi mai zgomotoasă

ca un şuvoi pieziş,

din cerul plumburiu

cădea ca apa unei cataracte.

Trăgeam în piept aerul proaspăt şi curat.

Ploaia îmi stropea faţa şi mâinile.

Nu vedeam din fereastra larg deschisă

Mai departe de rondul cu flori

Ce se unduiau sub stropii de cristal.

Ploaia cădea repede şi măruntă,

O auzeam şiroind prin jgheaburi.

Nu tuna deloc.

Mirosea a iarbă şi a ţărână.

Din volumul FERESTRE COLORATE

antologie lirică

de Rodica Elena LUPU