Powered By Blogger

luni, 6 august 2018

„Doina” se va întoarce acasă, de Rodica Elena Lupu



http://confluente.org/rodica_elena_lupu_1533617000.html


(…)
Am descoperit că scrisul îmi face bine. Clipa, da! Prima mea poezie, prima poezie scrisă de mine este „Clipa”: Omul n-o ştie, / n-o vede, / n-o ia în seamă, / uneori o cheamă / sau o blestreamă, / atunci când devine fior / o scrie, / o cântă, / o poartă / ca pe propria-i soartă. Atenţie dar, / clipa nu este har, / ci e drum / sau hotar!
Să vorbesc cu mine, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne? „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă. Te las să răspunzi singur cititorule pentru că eu ştiu: îmi place să vorbesc cu mine însămi...şi am început să scriu.
(...)
S-a tot căutat, pe la începuturi, prin 1990, o definiţie a democraţiei româneşti – că nu putem, tocmai noi, să adoptăm, pur şi simplu, democraţia altora, a tuturor celor care au scăpat de dictatură. Şi atunci, primii guvernanţi post-comunişti ai României au strigat „evrika!” pe limba lor, spunând „democraţie originală”. Dar o democraţie ornamentală n-ar fi oare, mai  aproape de adevăr? Nu că n-ar exista libertatea cuvântului şi altele, specifice tuturor democraţiilor decât pe hârtie, nu. Ci pentru că prea se fac din toate simple ornamente ce pot fi lepădate cât ai zice peşte. Încercăm să clădim un zgârie-nor susţinut de un graţios cârcel de viţă de vie. Pentru că, la capitolul rezistenţă, atâta ne duce mintea şi voinţa politică. Unde o să ajungem, Doamne, mă întreb încă?!
(...)
După aşa zisa revoluţie, când a început să se vorbească despre proprietate ca despre un drept şi ţăranul a primit ceva din pământul luat cu japca, - chiar din dispoziţia unora care astăzi guvernează, au fost tentaţi să zică: “Iliescu ne-a dat pământ”, de aceea l-am votat. Apoi, când “cornul cu laptele” a ajuns la elevi, au zis: “Pe Năstase îl votăm că ne dă de mâncare copiilor”. Apoi au ales din nou şi…
Dar totul, nu a fost şi nu este decât o umilinţă, o propagandă meschină, o imagine nefavorabilă în lume, o pauperizare care nu poate fi salvată de un plan lansat peste noapte.
Şi alegătorul de la oraş, sau dintr-un sat de munte, cu studii universitare sau cu patru clase, angajat în domeniul public, sau patron peste gospodaria lui, îşi pune întrebarea: “În ce direcţie se îndreaptă ţara?”
La proră ceaţă densă, domnule Preşedinte!
(...)
“Voi sunteţi urmaşii... Nişte răi şi nişte fameni / E ruşine omenirii / Să vă spună vouă oameni.”
Domnule Mihai Eminescu, istoria se repetă! Ce-i de făcut?
(…)
Scriu şi voi scrie, din suflet pentru suflet!
De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade...sau în trecutul altora? De ce am scris până acum romanele care au la bază fapte reale? Fac asta pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât pe fiica şi pe nepoţii mei, după ce nu voi mai fi!
Ceea ce scriu este exact viaţa! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.
Rândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi vin în minte toate acestea... De ce le scriu? În primul rând pentru că vreau să-ţi explic ţie, cititorul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi. Cu trecerea anilor mi-am dat seama că tu ai fost şi rămâi singurul cu care am comunicat şi comunic, prin aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile. Asta este extraordinar pentru că ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare, „specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea...”. Şi să fiu sinceră adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit şi cred că pentru tine, cititorul meu, poate prezenta interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de... marea şi ultima lui aventură aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”. Vrei să fiu sinceră? Eu îl cred. Pentru că pentru a nu ne face din viaţă un calvar, speranţa în renaştere este suficientă.
Mai mult a spera înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul lucru care se pierde.
Ştiu că vom muri. Este singurul lucru pe care îl ştim toţi de când ne naştem pe acest pământ, fiind şi singura noastră certitudine. Toată viaţa însă aşa ne-a fost dat ca să nu ne gândim deloc la moarte, chiar dacă viaţa este o luptă de unul singur cu necunoscutul pentru a amâna Moartea. Până la urmă toţi părăsim arena pentru că toţi pierdem această luptă.
Suntem învinşi toţi pe acest pământ, dar nu toţi dezonoraţi. Nu sunt dezonoraţi dintre noi cei care au încercat să-şi facă datoria. Aceste rânduri dovedesc oare că şi eu am încercat să-mi fac datoria? Orgoliu de ultima oră? Probabil! A greşi e omeneşte, a da vina pe alţii e politică.
Pentru cei mai mulţi dintre noi însă viaţa este imprevizibilă, are legi ciudate şi continuă să rămână un mister.
Scriem şi vom scrie. Fiecare zi este un cadou dacă putem să deschidem ochii, să ne concentrăm pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vieţii noastre. Aceasta este ca un cont în bancă, iei de acolo exact ce ai adunat. Sfatul meu este să faci la fel cititorule, tu care eşti timpul înşirat pe generaţii! Să aduni multă fericire şi tot ce e frumos în contul tău de amintiri şi să le mulţumeşti la fel cum le mulţumesc eu celor care şi-au adus aportul la contul meu de amintiri, unde şi astăzi strâng şi mai strâng.
Şi pentru că e loc sub soare pentru toţi nu ştiu:
De ce oare? / Se iubeşte se trăieşte şi se moare / Într-o lume plină de minciuni. / Mă întreb întruna de ce oare? / Când pământul cu noi este bun... (...) 
Cu toţii putem să petrecem această clipă ce desparte naşterea de moarte cât mai plăcut, dar...
Doamne, cât este de adevărat că trecerea anilor ne aduce cu ea înţelepciunea de a iubi şi de a cultiva îngăduinţa... Cât este de adevărat că nu conterază anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi!
(…)
Da, lume multă, oameni puţini!
„Doina”va revenit la ea acasă.
E drept, curtea e răvăşită, ogoarele le-au cam invadat ciulinii,  dar înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda, prin livezi albinele vor porni colinda...
Sub teiul sfânt continuă Luceafărul să vegheze, cu privirea lui profetică asupra vremelnicilor, invocând eroii neamului: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija Sfinţilor / În sama părinţilor, / Clopotele, să le tragă / Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, / Doar s-a ’ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”
„Doina” se va întoarce acasă.
Cred în vremurile ce vor veni...

Fragmente din volumul Lume multă, oameni puţini
de Rodica  Elena Lupu 
editura ANAMAROL, 2013

12 comentarii: