http://confluente.org/rodica_elena_lupu_1533617000.html
(…)
Am descoperit că
scrisul îmi face bine. Clipa, da! Prima mea poezie, prima poezie scrisă de mine
este „Clipa”: Omul n-o ştie, / n-o vede,
/ n-o ia în seamă, / uneori o cheamă / sau o blestreamă, / atunci când devine
fior / o scrie, / o cântă, / o poartă / ca pe propria-i soartă. Atenţie dar, /
clipa nu este har, / ci e drum / sau hotar!
Să vorbesc cu mine, e
ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne? „Omul arhaic vorbea cu
cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea
Heineman, şi se confirmă. Te las să răspunzi singur cititorule pentru că eu
ştiu: îmi place să vorbesc cu mine însămi...şi am început să scriu.
(...)
S-a tot căutat, pe la începuturi, prin 1990, o definiţie a democraţiei
româneşti – că nu putem, tocmai noi, să adoptăm, pur şi simplu, democraţia
altora, a tuturor celor care au scăpat de dictatură. Şi atunci, primii
guvernanţi post-comunişti ai României au strigat „evrika!” pe limba lor,
spunând „democraţie originală”. Dar o democraţie ornamentală n-ar fi oare,
mai aproape de adevăr? Nu că n-ar exista
libertatea cuvântului şi altele, specifice tuturor democraţiilor decât pe
hârtie, nu. Ci pentru că prea se fac din toate simple ornamente ce pot fi
lepădate cât ai zice peşte. Încercăm să clădim un zgârie-nor susţinut de un
graţios cârcel de viţă de vie. Pentru că, la capitolul rezistenţă, atâta ne
duce mintea şi voinţa politică. Unde o să ajungem, Doamne, mă întreb încă?!
(...)
După aşa zisa revoluţie, când a început să se vorbească despre
proprietate ca despre un drept şi ţăranul a primit ceva din pământul luat cu
japca, - chiar din dispoziţia unora care astăzi guvernează, au fost tentaţi să
zică: “Iliescu ne-a dat pământ”, de aceea l-am votat. Apoi, când “cornul cu
laptele” a ajuns la elevi, au zis: “Pe Năstase îl votăm că ne dă de mâncare
copiilor”. Apoi au ales din nou şi…
Dar totul, nu a fost şi nu este decât o umilinţă, o propagandă
meschină, o imagine nefavorabilă în lume, o pauperizare care nu poate fi
salvată de un plan lansat peste noapte.
Şi alegătorul de la oraş, sau dintr-un sat de
munte, cu studii universitare sau cu patru clase, angajat în domeniul public,
sau patron peste gospodaria lui, îşi pune întrebarea: “În ce direcţie se
îndreaptă ţara?”
La proră ceaţă densă, domnule Preşedinte!
(...)
“Voi sunteţi urmaşii... Nişte răi şi nişte fameni / E ruşine omenirii / Să
vă spună vouă oameni.”
Domnule Mihai Eminescu, istoria se repetă! Ce-i de făcut?
(…)
Scriu şi voi scrie,
din suflet pentru suflet!
De ce în ultima vreme
simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea
Mircea Eliade...sau în trecutul altora? De ce am scris până acum romanele care
au la bază fapte reale? Fac asta pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât pe
fiica şi pe nepoţii mei, după ce nu voi mai fi!
Ceea ce scriu este
exact viaţa! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să
semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă
priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.
Rândurile mele sunt o
meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi
vin în minte toate acestea... De ce le scriu? În primul rând pentru că vreau
să-ţi explic ţie, cititorul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări
sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi. Cu trecerea anilor mi-am dat
seama că tu ai fost şi rămâi singurul cu care am comunicat şi comunic, prin
aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile. Asta este
extraordinar pentru că ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare,
„specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea...”. Şi să fiu sinceră
adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit
şi cred că pentru tine, cititorul meu, poate prezenta interes ceea ce se
întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de... marea şi ultima lui aventură
aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte
Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”. Vrei să fiu
sinceră? Eu îl cred. Pentru că pentru a nu ne face din viaţă un calvar,
speranţa în renaştere este suficientă.
Mai mult a spera
înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul
lucru care se pierde.
Ştiu că vom muri.
Este singurul lucru pe care îl ştim toţi de când ne naştem pe acest pământ,
fiind şi singura noastră certitudine. Toată viaţa însă aşa ne-a fost dat ca să
nu ne gândim deloc la moarte, chiar dacă viaţa este o luptă de unul singur cu
necunoscutul pentru a amâna Moartea. Până la urmă toţi părăsim arena pentru că
toţi pierdem această luptă.
Suntem învinşi toţi
pe acest pământ, dar nu toţi dezonoraţi. Nu sunt dezonoraţi dintre noi cei care
au încercat să-şi facă datoria. Aceste rânduri dovedesc oare că şi eu am
încercat să-mi fac datoria? Orgoliu de ultima oră? Probabil! A greşi e omeneşte,
a da vina pe alţii e politică.
Pentru cei mai mulţi
dintre noi însă viaţa este imprevizibilă, are legi ciudate şi continuă să
rămână un mister.
Scriem şi vom scrie. Fiecare zi este un cadou dacă putem
să deschidem ochii, să ne concentrăm pe amintirile frumoase, amintiri pe care
le-am adunat de-a lungul vieţii noastre. Aceasta este ca un cont în bancă, iei
de acolo exact ce ai adunat. Sfatul meu este să faci la fel cititorule, tu care
eşti timpul înşirat pe generaţii! Să aduni multă fericire şi tot ce e frumos în
contul tău de amintiri şi să le mulţumeşti la fel cum le mulţumesc eu celor
care şi-au adus aportul la contul meu de amintiri, unde şi astăzi strâng şi mai
strâng.
Şi pentru că e loc sub soare pentru toţi nu ştiu:
De ce oare? / Se iubeşte se trăieşte şi se moare / Într-o lume plină de
minciuni. / Mă întreb întruna de ce oare? / Când pământul cu noi este bun...
(...)
Cu toţii putem să petrecem această clipă ce desparte naşterea de moarte cât
mai plăcut, dar...
Doamne, cât este de
adevărat că trecerea anilor ne aduce cu ea înţelepciunea de a iubi şi de a
cultiva îngăduinţa... Cât este de adevărat că nu conterază anii din viaţa ta,
ci viaţa din anii tăi!
(…)
Da, lume multă,
oameni puţini!
„Doina”va
revenit la ea acasă.
E drept, curtea e răvăşită, ogoarele le-au cam invadat
ciulinii, dar înfloresc grădinile,
ceru-i ca oglinda, prin livezi albinele vor porni colinda...
Sub
teiul sfânt continuă Luceafărul să vegheze, cu privirea lui profetică asupra
vremelnicilor, invocând eroii neamului: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu
mai sta, / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija Sfinţilor / În sama
părinţilor, / Clopotele, să le tragă / Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, / Doar
s-a ’ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”
„Doina” se va întoarce acasă.
Cred în vremurile ce vor veni...
Fragmente din volumul Lume multă, oameni puţini
de Rodica Elena Lupu
editura ANAMAROL, 2013
Felicitari!
RăspundețiȘtergereMultumesc Tatiana, cu drag!
ȘtergereSperanta nu se pierde! Cu pretuire!
RăspundețiȘtergereCu aceleasi ganduri bune!
ȘtergereAm lecturat cu placere
RăspundețiȘtergereCu aceleasi ganduri bune!
ȘtergereToata admiratia si respectul nostru!!
RăspundețiȘtergereCu aceleasi ganduri bune!
ȘtergereSunteti minunata!Pretuire pentru tot ce ne daruiti!
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru trecere si cuvinte. Toate cele bune!
ȘtergereAdmiratie, respect!
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru trecere si cuvinte. Toate cele bune!
Ștergere